Identificarea criminalistică se realizează treptat de la general la particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor și ființelor sunt selectate prindeterminarea grupului, genului, categoriei, speciei, subgrupei, tipului, modelului, până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice
Prin examinarea unor caracteristici cu o răspândire mai mică, sfera obiectelor se restrânge, pentru ca în final pe baza unor trăsături, proprietăți sau semnalmente exterioare să se ajungă la stabilirea concretăa obiectului căutat, respectiv la identificarea obiectului scop, cu deosebită valoare sub raportul aflării adevărului în procesul penal.
Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două marifaze:
În prima fază, cunoscută sub mai multe denumiri, dar având acela și conținut, are loc delimitarea grupului (genului sau categoriei), căruia îi aparține obiectul scop al identificării.
În a doua fază se finalizează procesul de identificare, prin individualizare saudeterminarea obiectului concret, aflat în raport cauzal cu fapta cercetată.
În literatura de specialitate aceaste două etape mai sunt cunoscute și sub următoarele denumiri: identificarea de gen sau grup și identificarea individuală; determinarea apartenenței generice și identificarea individuală; faza delimitării pe tipuri, grupe, sau subgrupe și faza identificării obiectului scop.
Cu toate că finalitatea identificării criminalistice este determinarea persoanei sau obiectului concret antrenat în comiterea infracțiunii, deosebit de valoroasă pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale, nu întotdeauna acest proces poate fi parcurs până în punctul dorit, din cauza faptului că diverse împrejurări, în mare parte obiective sunt insuficiente sau împiedică individualizarea factorului creator al urmei
Procesul de identificare parcurge 2 mari etape:
a) determinarea apartenenței obiectului
b) identificarea individuală (individualizarea) care se divizează în stadii:
examinarea prealabilă;
examinarea separată;
examinarea, aprecierea rezultatelor și formularea concluziilor.
Concluziile identificatoare pot fi negative, pozitive, categorice, de probabilitate și de imposibilitate, de a rezolva probleme.
Examinarea prealabilă constă în luarea de cunoştinţă cu materialele transmise spre expertiză, clarificarea sarcinilor puse în faţa expertului şi a întrebărilor organului judiciar.
Examinarea separată are ca scop stabilirea şi fixarea caracteristicilor identificatoare. Aceasta poate fi însoţită de efectele unor experimente.
Examinarea comparativă – obiectele se compară după caracteristici generale şi particulare, puse în evidenţă la etapa examinării separate.
Evaluarea rezultatelor, examinarea comparativă, duce la luarea unei hotărîri asupra faptului dacă caracteristicile relevante sunt suficiente din punct de vedere calitativ şi cantitativ pentru individualizarea obiectului. În cazul în care aceste coincidenţe există, iar deosebirile sunt neînsemnate şi uşor explicabile, se trage concluzie de identitate în sens afirmativ. Exemplu: o anumită urmă este creată de anumită unealtă şi dimpotrivă, în ipoteza unor deosebiri esenţiale, se formulează concluzii cert negative asupra lipsei de identitate între obiecte.