Traseologia este o ramură a tehnicii criminalistice, în care se studiază bazele teoretice ale mecanismului de formare a urmelor, legităţile apariţiei urmelor ce oglindesc mecanismul infracţiunii. Tot ea, elaborează recomandări privind aplicarea metodelor şi mijloacelor de descoperire, fixare, ridicare şi cercetare a urmelor, în scopul stabilirii împrejurărilor importante pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunilor.
În criminalistică, urmele sunt tratate în aspect larg şi îngust al cuvîntului. În accepţia largă a cuvîntului, urmele sunt consecinţele materiale ale infracţiunii, modificările obiectelor şi a stărilor de fapt, rezultatele contactului unui obiect cu un alt obiect, obiecte abandonate sau pierdute, precum şi rămăşiţe ale obiectelor deteriorate.
Astfel de urme pot fi clasificate în limita a III mari grupe:
I. Urme formă;
II. Urme obiecte;
III. Urme resturi de substanţe.
Urmele formă sunt urme în sensul îngust al cuvîntului, care sunt studiate cu preponderenţă de către traseologie. Acestea sunt:
a) Amprentele digitale;
b) Urmele de spargere, create de unealta infracţiunii, etc.
Urmele obiecte ale infracţiunii, la fel reflectă caracteristicile obiectului, precum şi caracterul acţiunilor comise de infractor.
Urmele resturi de substanţe, pentru traseologie, au o însemnătate auxiliară şi se cercetează doar pentru a stabili mecanismul de formare a acestora şi caracteristicile de grup. În dependenţă de obiectele care au lăsat urmele formă, acestea pot fi divizate în cîteva grupe, şi anume:
1. Urmele create de corpul uman (antroposcopia);
2. Urmele lăsate de unelte, instrumente şi mecanisme de producţie (mecanoscopia);
3. Urme ale mijloacelor de transport (traseologia transportului).
Principalele principii care stau la baza teoriei criminalistice despre urme, sunt următoarele:
1. Individualitatea obiectelor lumii materiale, inclusiv a construcţiei exterioare a obiectului;
2. Aspectul exterior al obiectului, inclusiv şi caracteristicile lui particulare, care se pot reflecta în anumite condiţii, suficient de exact pe alte obiecte, în formă de urme reflectate. Cu cît obiectul primitor este mai plastic iar structura lui compoziţională este mai fină, cu atît mai clar şi mai ilustrativ reflectă detaliile obiectului creator;
3. Reflectarea construcţiei exterioare a obiectului în urme este întotdeauna negativă, adică obiectul cu o structură proeminentă lasă o urmă concavă în materialul plastic, deci urmele formă care prezintă obiectul principal al studiului traseologic, se formează în rezultatul contactului a două obiecte. Obiectul pe care rămîne urma poartă denumirea de obiect primitor de urmă, iar obiectul care formează această urmă, se numeşte obiect creator de urmă.
Zonele suprafeţelor care contactează în procesul de formare a urmelor, poartă denumirea de suprafeţe de contact. Raportate la condiţiile de formare, urmele se clasifică în următoarele grupe:
I. Statice şi dinamice;
II. De adîncime şi de suprafaţă;
III. Locale şi periferice.
Urmele statice sunt acelea care se formează în cazul cînd fiecare punct al obiectului creator, lasă o replică adecvată a sa pe obiectul primitor, ca de exemplu: reflectarea tălpii încălţămintei cînd persoana este nemişcată.
Urmele dinamice apar în cazul strămutării unor puncte a suprafeţei obiectului creator pe suprafaţa obiectului primitor, ca de exemplu: urmele de tăiere sau de sfredelire.
Atît urmele statice cît şi cele dinamice, pot fi urme:
a) în volum;
b) urme de suprafaţă.
Urmele în volum sunt acele adîncituri, care se formează în cazul apăsării obiectului creator pe suprafaţa obiectului primitor cu structură mai moale, care se formează sub această acţiune. Ca de exemplu: urmele lăsate de cauciucul unui automobil pe suprafaţa de nisip.
Urmele de suprafaţă apar în cazul cînd ambele obiecte, şi anume creator de urmă şi primitor de urmă, sunt aproximativ egale după duritatea lor. În rezultat se formează urme plane, ca de exemplu: urma lăsată de degetele făptuitorului pe suprafaţa sticlei ferestrei.
În dependenţă de locul aflării modificărilor care au înlesnit apariţia urmelor, acestea se împart în:
a) urme locale;
b) periferice.
Urmele locale sunt formate de însăşi suprafaţa de contact. Exemplu: urma de încălţăminte este formată ca urmare a modificării suprafeţei solului, în limitele acţiunii asupra lui a tălpii încălţămintei.
Urmele periferice apar din cauza schimbărilor produse în afara suprafeţei de contact. Exemplu: partea de sus a încălţămintei infractorului este murdărită cu praf din tavanul deteriorat.
După gradul de percepere, urmele se împart în:
a) urme vizibile,
b) slab vizibile,
c) invizibile.
Cele vizibile se depistează fără a utiliza procedee speciale, acestea fiind observate cu ochiul neînarmat.
Urmele slab vizibile şi cele invizibile, pot fi detectate prin mijlocirea unor procedee speciale.