Drept

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care cuprinde noţiunea psiho-socială şi noţiunea juridico-penală a infractorului.

În literatura de specialitate, opiniile asupra personalităţii sînt foarte diferite. Criminologul Stănoiu, prin personalitatea infractorului, înţelege sinteza trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate şi care sînt definitorii pentru acel individ, care, cu vinovăţie, a comis o faptă ce prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală.

Gheorghe Mateuţ, înţelege prin personalitatea infractorului ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-sociale ale omului, care la un moment dat este marcat de stigmatul juridic al comiterii unei fapte prevăzute de legea penală.

După Amza, criminalul este acea persoană care a comis o infracţiune cu vinovăţie sau care a participat ca autor, complice sau instigator.

Oancea arată că infractorul în sens criminologic, este persoana care a săvîrşit o crimă, o faptă penală pentru care, persoanei respective i se aplică o pedeapsă.

Contribuţii importante la studierea personalităţii infractorului şi-au adus şi criminologii din Republica Moldova, ca de exemplu: Constantin Florea, Valeriu Bujor, Gheorghe Gladkii. Astfel, după Gladkii, personalitatea infractorului poartă în sine cauzele săvîrşirii infracţiunii, fiind veriga principală a întregului mecanism al comportamentului criminal, iar acele particularităţi ale ei care generează un astfel de comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei.

În dreptul penal, pe primul plan este situată fapta infracţională, infracţiunea, care are un contur şi o explicaţie foarte completă. În schimb, infractorul, personalitatea acestuia, este puţin studiată. Chiar atunci cînd se face menţiunea despre vinovăţie, care nu poate fi decît o atitudine psihică a omului, tot nu se face menţiunea despre om, decît indirect. Subiectul infracţiunii îi este destinat art. 21 Cod Penal RM, conform căruia, sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice, responsabile, care, în momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani. Prin aceasta omul care a comis infracţiunea este trecut în umbră, el fiind subînţeles ca un subiect asupra căreia este executată pedeapsa.

În sfera dreptului penal, noţiunea de infractor îmbracă denumirea de „persoană”, care, în vizorul actualei legislaţii penale, poate fi fizică şi juridică.

Dreptul penal operează cu noţiunea de subiect al infracţiunii. Acest subiect, în momentul efectuării urmăririi penale şi cercetării penale se numeşte „învinuit”. În momentul în care acţiunea se pune în mişcare în justiţie, şi subiectul devine parte în procesul penal, el se numeşte „inculpat”. În sfîrşit, persoana fizică împotriva căreia a fost pronunţată o hotărîre judecătorească de condamnare, persoana se numeşte „condamnat”.

Toate denumirile arătate, se referă la una şi aceeaşi persoană, însă nu au acelaşi conţinut, avînd în vedere ipostaze şi faze diferite pe care persoana care a comis infracţiunea le parcurge. Fiecare din aceste noţiuni au în vedere persoana celui care a comis infracţiunea, care a fost deferit justiţiei ca purtător al anumitor trăsături, drepturi şi obligaţii.

Dar aceste noţiuni, nu sînt totdeauna identice cu noţiunea de infractor, deoarece nu totdeauna învinuitul este infractor sau infractorul este învinuit.

Infractorul este definit ca persoana care a săvîrşit cu vinovăţie, vreuna din faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă, ori care a participat la săvîrşirea unei asemenea fapte ca autor, instigator sau complice.

Termenul de infractor îl întîlnim în Codul Penal al RM, însă fără a fi definit. Întîlnim astfel termenul de „subiect al infracţiunii” persoana care a săvîrşit infracţiunea.

Putem observa că termenele de „subiect al infracţiunii” şi „făptuitor” sau „persoana care a comis infracţiunea” se suprapun.

Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, dar este o personalitate obişnuită, care se caracterizează prin unele trăsături specifice. Specificul constă în prezenţa pericolului social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social din comportamentul infractorului, am avea un om normal.

În raport cu cele expuse anterior, putem spune că prin noţiunea de „personalitate a infractorului”, înţelegem ansamblul trăsăturilor individuale, bio-psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea calităţilor sociale ale omului care, în corelaţie cu alte condiţii impersonale, determină comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci, unde şi cînd a fost săvîrşită infracţiunea. De regulă însă, personalitatea infractorului, apare cu mult înainte de săvîrşirea infracţiunii.

Trăsătura principală ca caracterizează personalitatea infractorului este aceea că el a săvîrşit o crimă. Nu este criminal cel care are numai intenţia de a săvîrşi o crimă.

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include 2 noţiuni:

1. Noţiunea psiho-socială de personalitate;
2. Noţiunea juridico-penală a infractorului;

Iată de ce, în cadrul tuturor curentelor, teoriilor, şcolilor criminologice, personalitatea infractorului a fost şi este definită în mod diferit. La sistematizarea modului de definire a conceptului indicat, trebuie să reieşim din principalele orientări criminologice, şi anume:

1. Orientarea biologică;
2. Orientarea psihologică;
3. Orientarea sociologică.

În cadrul orientării biologice, personalitatea infractorului este sinonimă cu „individualitatea fizică şi patologică”, adică cu o sumă de stigmate, care configurează portretul. Conform concepţiei bio-tipologice, comportamentul omului depinde de tipul constituţiei anatomice. În anumite condiţii, tipul constituţiei anatomice contribuie într-o mare măsură la inadaptarea socială.

Printre teoriile bio-tipologice se numără şi teoria lui Kretschmer „teoria constituţiei predispozant delicvenţiale”. După el, principalele tipuri bio-tipologice sînt:

a)      Tipul picnic;

b)      Tipul atletic;

c)      Tipul astenic;

d)     Tipul displastic.

Tipul picnic se caracterizează prin statură medie, faţa rotundă, gît scurt şi gros, pîntece rotund şi care este comunicabil.

Tipul atletic se caracterizează prin statură medie, musculatură dezvoltată, uneori puternic fizic, autoritar.

Tipul astenic se caracterizează prin statură înaltă, este slab, cu umeri drepţi, faţa prelungită, burtă trasă, rezervat, puţin comunicabil.

Tipul displastic, este asocial, retras şi dificil în relaţiile cu alţi oameni.

Dintre coordonatele biologice ale persoanlităţii infractorului, evidenţiem vîrsta şi sexul infractorului. Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii, care, ne indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-social al acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanelor, şi anume:

–          Forţa fizică;

–          Dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale.

La fel, vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice, intelectul persoanei. Vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării sociale (profesia persoanei, starea civilă, experienţa de viaţă, etc.).

Criminologia cunoaşte 5 categorii de vîrstă:

–          Copilăria;

–          Adolescenţa;

–          Tinereţea;

–          Vîrsta adultă;

–          Vîrsta a III-a.

Statistica relatează că pentru vîrsta copilăriei şi adolescenţei, ponderea o deţin infracţiunile contra persoanei, bazate pe aplicarea forţei fizice.

Pentru vîrsta adultă ponderea o deţin criminalitatea profesională şi cea organizată. Pentru vîrsta bătrîneţii, ponderea o deţine recidivarea unor fapte comise în perioada adultă.

Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale, prin care indivizii se împart în:

a)      Bărbaţi;

b)      Femei.

În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalităţii se pune pe factorii individuali, subiectivi. În această ordine de idei, se înscrie teoria personalităţii criminale a lui Pinatell. Conform concepţiei personalităţii criminale, criminalul are un şir de trăsături de bază cum ar fi următoarele:

–          Egocentrismul, prin care criminalul se dovedeşte a fi egoist şi foarte individualist.

–          Labilitatea, după care criminalul are o construcţie psihică şi morală, schimbătoare.

–          Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căinţă, de simpatie.

–          Agresivitatea, unde criminalul are tendinţe spre violenţe şi cruzime.

În concluzie, Pinatell, susţine că personalitatea criminală există cu 2 condiţii:

a)      Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;

b)      Persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol social.

Pentru caracterizarea personalităţii, se utilizează particularităţile psihice, şi anume:

–          Temperamentul;

–          Caracterul;

–          Aptitudinile;

–          Inteligenţa.

Aceste particularităţi psihice, i-au parte nemijlocit la constituirea personalităţii infractorului, ele formînd ansamblul însuşirilor, stărilor şi proceselor de natură subiectivă ale individului, determinate de mecanismele sale cerebrale şi interacţiunea acestora cu lumea.

Temperamentul constituie ansamblul de particularităţi ale psihicului, determinate de tipul de activitate nervoasă superioară a individului. Deci, temperamentul este o dimensiune energetico-dinamică a personalităţii umane, manifestată în acţiuni şi comportamente.

Una din primele tipologii, cunoscute în prezent, este următoarea:

a)      Holeric – persoana este puternică, energică, predispusă spre agresivitate, crize nervoase;

b)      Sangvinic – persoana activă, impulsivă, echilibrată în sentimente, optimistă, rezistentă, comunicativă;

c)      Flegmatic – persoana calmă, liniştită, răbdătoare, indiferentă la ceea ce se întîmplă împrejur, are o voinţă slabă;

d)     Melancolic – se caracterizează prin capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistenţă, emotiv, foarte prudent, sensibil şi este dependent de grupul social.

Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman, manifestate în comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de societate şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia. Între temperament şi caracter, există o strînsă legătură, şi anume că temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale personalităţii, iar caracterul cuprinde relaţia cu lumea interioară şi cu mediul.

Temperamentul totdeauna determină anumite trăsături ale caracterului. De aici, pot fi evidenţiate mai multe tipuri de caracter, şi anume:

1. Tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv faţă de cerinţele sociale, optimist, sociabil şi este principial;
2. Tipul conflictual cu mediul – este foarte impulsiv, nereţinut, egoist şi care se supraapreciază;
3. Tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social şi personal, se subapreciază, afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave;
4. Tipul influenţabil – lipsit de opinie, principii, este dependent de grup, uşor influienţabil, fără iniţiativă.

Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice, care determină capacitatea omului de a realiza anumite performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi înnăscute şi dobîndite pe parcursul vieţii.

Un factor psihic important în etiologia crimei este capacitea de judecată şi nivelul mintal al criminalului. Inteligenţa contribuie la rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor, alegerea comportamentului în fiecare situaţie concretă, alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului.

Orientarea sociologică

În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că persoana este rezultatul influenţelor determinate de factorii socio-culturali. Printre teoriile de orientare sociologică se înscriu:

–          Teoria apărării sociale;

–          Teoria marxistă, etc.