În linii generale, poate fi spus că comportamentul infracţional este o noţiune mai vastă decît fapta infracţională. Astfel, în dreptu penal, infracţiunea este definită ca o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa penală. Din această definţie, reiese faptul manifestării obiective a actului indvidual, care a cauzat prejudicii obiectului de atentare sau l-a pus sub pericolul cauzării unor asemenea prejudicii.
Pe criminolog însă, cercetînd cauzele infracţiunii, îl interesează nu numai şi nu atît actul infracţional concret, cît împrejurările obiective şi subiective, care le-au precedat şi de care au fost legate apariţia motivelor infracţiunii, formularea scopurilor, alegerea mijloacelor, luarea deciziei. Toate aceste împrejurări, în procesul formării lor, încă nu constituie infracţiune, un act finalizat. Ele însă pot fi incluse în noţiunea comportamentului infracţional care cuprinde în sens criminologic atît formarea intenţiei criminale, cît şi realizarea ei faptică.
Aşadar, comportamentul infracţional reprezintă procesul care se desfăşoară în timp şi spaţiu, care include în sine faptele obiective ce formează componenţa de infracţiune, precum şi fenomenele sau procesele psihologice (latura subiectivă), care determină săvîrşirea actului infracţional.
Orice act atît ilicit cît şi cel licit, are loc în incinta unui proces, care începe cu apariţia în psihicul individului ideii de a-l comite şi se finalizează cu realizarea acestei idei, adică, cu însăşi comiterea actului. Iar dacă fapta comisă va constitui o infracţiune, procesul în cauză poate fi definit ca mecanismul actului infracţional.
Mecanismul actului infracţional poate fi realizat în toată complexitatea sa, numai la infracţiunile comise cu vinovăţie intenţionată.
De obicei, el include în sine următoarele etape:
- Motivaţia infracţiunii;
- Luarea deciziei şi planificare activităţii infracţionale;
- Realizarea intenţiilor criminale;
- Comportamentul post – criminal.
Este evident că această consecutivitate evolutivă nu este caracteristică tuturor infracţiunilor. De exemplu, infracţiunile săvîrşite în stare de afect, nu conţin de obicei, etapa de planificare, şi anume, de la apariţia motivului, individul trece imediat la acţiune.