Victimologia s-a format cu un caracter ştiinţific mai pronunţat abia la mijlocul sex. XX şi este marcată de activitatea germanului Hans von Hentig, care a publicat, în anul 1941 articolul cu denumirea „Remarcă privind interacţiunea infractorului cu victima”.
Peste 7 ani, în 1948, el pune temelia acestei ştiinţe prin celebra lucrare „Criminalul şi victima sa”, în care atrage atenţia multor autori faţă de victimă, ca factor care influenţează apariţia infacţiunii. În opinia lui Hentig, materialul acumulat despre victimă oferă posibilitatea evidenţierii unor tipuri determinate de relaţii dintre infractor şi victimă, relaţii care sunt strîns legate de infracţiune. Datorită acestei constatări, este posibil analiza nu numai a infracţiunilor comise, dar şi prognozarea persoanelor care pot deveni în viitor infractori, precum şi starea criminalităţii latente.
Victimologia provine de la latinescul „victima”, ceea ce înseamnă pătimaş, şi grecesul „logos”, ceea ce înseamnă ştiinţă. În acest sens, victimologia reprezintă ştiinţa care studiază victima, adică persoana care a suferit consecinţe morale, fizice sau materiale ale unei infracţiuni.
Obiectul de investigare al victimologiei criminologice îl constituie victima infracţiunii, şi anume:
a) Personalitatea;
b) Legătura şi relaţiile reciproce cu individul care devine mai apoi infractor;
c) Comportamentul victimei ca legătură cauzală cu crima şi importanţa acesteia în geneza actului infracţional.
Pentru prima dată, noţiunea de victimologie a fost utilizată de către Mendelson, la Conferinţa Psihiatrilor, care a avut loc la 1947 la Bucureşti, dar totuşi lucrarea lui Heting a fost acea care a deschis drumul către tratatarea din mai multe unghiuri de vedere a aceluiaşi subiect, cum este victimologia.
Victimologia studiază comportamentul criminal din unghiul de vedere al condiţionării datorită calităţilor victimei, atît individuale, inclusiv corelaţiile infractorului şi caracterul comportamentului său.
Victimologia nu numai că are propriul său obiect de studiu, dar propune şi unele soluţii pentru lichidarea acelor factori care duc la victimizarea unor categorii de persoane concrete.
Multe probleme legate de victima infracţiunii au fost cercetate şi în trecut de către criminologie, drept penal şi drept procesual penal, psihologie judiciară. Însă victimologia le cercetează în complex prin prisma a II nivele care corelează între ele ca infacţiune în special şi criminalitate în general.
Mai întîi de toate, victima este studiată de victimologie la nivel individual, ca factor care poate, prin comportamentul său, să influenţeze apariţia şi evoluţia intenţiei criminale, precum şi mecanismul realizării ei.
Al II-lea nivel reprezintă investigarea totalităţii de victime cărora li s-a cauzat prin infracţiune unele prejudicii. Relevarea acestui aspect este important pentru determinarea consecinţelor reale ale criminalităţii. Unul din scopurile principale, constă totuşi, în reabilitarea victimelor, deoarece acestea suportă daune psihice profunde, pierderea încrederii în forţele proprii şi în oamenii din jur.
Printre sarcinile victimologiei, se înscriu următoarele:
1. Studierea procesului de victimizare şi a rolului victimei în mecanismul actului infracţional;
2. Sarcina informativ – practică de informare a persoanelor care sunt potenţiale victime, despre metodele de comitere a infracţiunilor;
3. Recuperarea pagubei şi înlăturarea consecinţelor infracţiunii.
Aceste principii sunt garantate prin faptul că Consiliul Europei, în anul 1983, a adoptat Convenţia Europeană despre restituirea pagubei victimelor infracţiunilor de violenţă.
4. Victimo-terapia – include elaborări metodologice de comportare cu victima, de audiere a acesteia, precum şi crearea unui sistem de reabilitare a victimei.
Importanţa victimologiei constă în faptul că ea studiază victima şi condiţiile care au determinat transformarea persoanei în victimă, propune soluţii pentru înlăturarea acestor consecinţe, studiază procesul de transformare a persoanei în victimă, numărul de victime existente la un moment dat, pe un anumit teritoriu, studiază personalitatea victimei şi propune măsuri de protecţie socială, precum şi auto-protecţie împotiva victimizării.
Printre conceptele victimologice, găsim următoarele:
a) Victimitatea;
b) Victimizarea.
Victimitatea reprezintă ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, capacităţilor, care predispun persoana de a deveni victimă. Victimitatea mai înseamnă şi:
a) Capacitatea înaltă a unui individ de a deveni ţinta atentatelor criminale;
b) Investigarea cauzelor şi condiţiilor care favorizează pe unele persoane să devină victime ale unor infracţiuni;
c) Caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă;
d) Caracteristica comportamentului persoanei care, în anumite împrejurări, prin acţiunile sale, riscă să devină victimă a infracţiunii;
Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitatea victimală, care poate fi influenţată de factorii personali, cum ar fi vîrsta, sexul persoanei, experienţa şcolară sau de viaţă redusă, şi factorii situaţională, care, în anumite situaţii, îi fac pe indivizi de deveni victime. Exemplu: turiştii într-o ţară străină, persoanele care vizitează cluburile de noapte.
Victimizarea este procesul de transformare a persoanei în victimă. Studierea multilaterală a criminalităţii implică stabilirea gradului de afectare a societăţii de victimizare. În acest scop se utilizează nivelul de victimizare (rata victimizării), ceea ce înseamnă totalitatea victimelor existente la un moment dat, pe un anumit teritoriu, raportat la numărul general al populaţiei şi calculat la un număr concret de persoane.
Actualmente, criminologia operează cu termenul de victimă în sens restrîns, ca fiind orice persoană fizică. Conform codului de procedură penală, art. 58, se consideră victimă persoana fizică sau juridică, căreia, prin infracţiune, i-au fost cauzate daune morale, fizice sau materiale.