Drept

1.    Modelul represiv
Foarte mult timp, reacţia socială antiinfracţională a avut un caracter strict represiv. Cutumele justiţiei private consideră că ofensa adusă unui grup, trebuie să se repercuteze automat asupra clanului din care face parte, responsabilitatea ripostei aparţinând întregului grup.
Sub imperiul „răzbunării divine”, conducătorul (mai târziu, judecătorul) putea impune aplicarea legii. În acest sens, edificator a fost „Codul lui Hammurabi”, cod preluat şi de alte legislaţii penale orientale (egiptene şi ebraice).
În Europa, civilizaţia antică a avut mari influenţe asupra sistemelor de justiţie penală din Grecia şi peninsula romană. Ultima formă a reacţiei represive: a fost represiunea etatizată, ce s-a bazat pe „ideea retributivă”.
Caesario Beccaria vizează următoarele aspecte asupra modelului represiv:
    Codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi scrise, clare şi accesibile;
    Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant şi, prin urmare, util pentru conservarea ordinii sociale;
    Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure şi prompte;
    Desfiinţarea pedepsei cu moartea;
    Introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca judecata şi probele să fie publice;
    Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor;
    Necesitatea prevenirii delictelor.
2.    Modelul preventiv
Acest model aparţine doctrinei pozitiviste de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fondatorul acesteia a fost juristul şi sociologul Enrico Ferri, care contestă sistemul represiv conceput de şcoala clasică. Ideile susţinute de şcoala pozitivistă erau:
    importanţa comportamentului infracţional pentru instanţa de judecată;
    relevarea factorilor ereditari şi de mediu care au determinat evoluţia comportamentului infractorului;
    ştergerea imaginii clasice a omului rezonabil, stăpân pe actele sale şi liber întotdeauna să aleagă între bine şi rău;
    infractorul nu este întotdeauna liber să aleagă, fiind determinat de legile naturale (descoperite doar de ştiinţă);
    individualizarea pedepsei să se realizeze ţinându-se seama de personalitatea infractorului şi de condiţiile concrete care au determinat producerea activităţii infracţionale.
În conformitate cu aceste opinii, pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter curativ, prin care se urmăreşte vindecarea infractorului. E. Ferri afirma că infracţiunea este mai întâi un fenomen natural şi social care trebuie prevenit şi apoi este o entitate juridică.
E. Ferri susţine necesitatea luării unor măsuri de ordin social şi economic, care să elimine, eventual să limiteze, rolul factorilor criminogeni. Măsurile propuse le-a numit substitutive penale, sens în care autorul enumera câteva: iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă, reducerea consumului de alcool etc.
3.    Doctrina apărării sociale
Această doctrină încearcă să îmbine cele două concepţii (ale şcolii clasice şi şcolii pozitiviste), conferind dreptului penal o nouă finalitate, respectiv: apărarea socială realizată atât prin prevenire, cât şi prin represiune.
Doctrina apărării sociale este explicată de Marc Ancei în lucrarea La deferise sociale nouvelle (Noua Apărare Socială). Ideile fundamentale ale acestei doctrine susţineau că:
    apărarea socială se referă la protejarea societăţii împotriva criminalităţii;
    protecţia se realizează prin măsuri penale şi extrapenale de natură a neutraliza delincventul (prin aplicarea de metode emotive şi educative sau prin eliminare sau segregare);
    apărarea socială susţine acea politică penală care acordă prioritate prevenirii crimei şi tratamentului delincventului (având drept obiectiv resocializarea infractorului);
    resocializarea este considerată o rezultantă a procesului de umanizare a noilor legislaţii penale;
    umanizarea dreptului penal şi procesual penal se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică atât a fenomenului infracţional, cât şi a personalităţii delincventului.
Aceste obiective ale „Şcolii Apărării Sociale” (de tratare şi resocializare a delincventului) se regăsesc şi în ideile susţinute de orientarea clinică.
Criminologia clinică susţine 2 modele de prevenire a criminalităţii:
a)    Criminologia şi modelele de politică penală
Teoriile criminologice au influenţat în mare măsură complexul proces de elaborare şi punere în aplicare a unor metode de tratament şi reeducare a condamnatului, dar şi programele de prevenire a criminalităţii.
b)    Examenul psiho-individual
Prima încercare a avut loc în Argentina, în 1907, prin înfiinţarea unui cabinet de psihologie clinică şi experimentală în cadrul penitenciarului naţional. Ulterior, câştigă teren aplicarea acestui examen psiho-individual şi în Brazilia, Chile, Belgia, Germania, Austria şi Franţa.
Programele de prevenire Cel mai cunoscut program de prevenire este Proiectul Zonei Chicago (Chicago Area Project) şi a fost inspirat de teoria ecologică a „Şcolii din Chicago”. În conformitate cu aceasta, rata criminalităţii poate fi redusă ca efect al ameliorării mediului social (prin îmbunătăţiri de ordin social, economic şi cultural; schimbări atitudinale prin implicarea directă a cetăţenilor la reducerea criminalităţii). Chiar dacă a fost contestat şi nerezistând în timp (decât între 1930-1950), Proiectul Zonei Chicago a determinat o scădere considerabilă a delincventei în oraşul respectiv.
4.    Modelul curativ
Acest model de politică penală s-a fundamentat pe rezultatele cercetării ştiinţifice în criminologie. La datele ştiinţifice furnizate de criminologia clinică s-au adăugat ideile doctrinei apărării sociale susţinute de Filipe Grammatica şi, mai ales, cele ale noii apărări sociale, promovate de Marc Ancei.
Modelul curativ viza:
    axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului;
    adoptarea unor metode de tratament apte să contribuie la readaptarea socială a individului;
    adoptarea unor tehnici de individualizare menite să contribuie la creşterea eficienţei tratamentului, atât în momentul individualizării judiciare a sancţiunii, cât şi în perioada executării acesteia;
    adoptarea unui ansamblu de măsuri de ordin social, economic, cultural etc, în scopul facilitării reinserţiei sociale cât mai adecvate a infractorului, după executarea tratamentului.
În S.U.A., ideea de tratament a cunoscut o anumită consacrare juridică în sistemul sentinţelor cu durată nedeterminată combinate cu măsura eliberării condiţionate „pe cuvânt”.
Alte modalităţi de sancţionare non-represivă au vizat executarea sancţiunii cu închisoarea în semilibertate, având drept scop facilitarea resocializării (infractorul este lăsat în mediul său familial şi social, păstrându-şi locul de muncă, dar îşi petrece sfârşitul de săptămână şi concediul în penitenciar).