Legea instituţiilor financiare defineşte banca ca o instituţie financiară care acceptă de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalente ale acestora transferabile prin diferite instrumente de plată şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.
Directiva 2006/48 a Parlamentului european şi a Consiliului privind iniţierea şi exercitarea activităţii instituţiilor de credit defineşte băncile în felul următor:
a) Instituţie de credit e o întreprindere a cărei activitate constă în a primi de la public depozite sau alte fonduri rambursabile şi de a acorda credite pe cont propriu.
b) Instituţia financiară e alta decît instituţia de credit a cărei activitate constă în atragerea de participanţi sau în desfăşurarea unei sau mai multor activităţi:
- Acordarea creditelor,
- Leasing financiar,
- Servicii de plată.
Funcţiile băncilor sunt de 2 tipuri:
a) Evidente:
- Evoluţia de la funcţia de agent de schimb la cea de bancher care acordă credite;
- Evoluţia de la funcţia de bancher la cea de financiar, care-şi asumă un rol esenţial în iniţierea şi finanţarea afacerilor.
b) Implicite:
- Evoluţia de la funcţia de organizator a diverselor plăţi între agenţii economici, la cea de compensator în spaţiu al activelor monetare şi de compensator în timp a ofertelor şi cererilor de fonduri;
- Evoluţia de la funcţia de compensator la cea de creator de monedă, oferind cu titlu de credit celor care solicită mai mult decît ar putea să-i fie cerut de depunători cu titlu de restituire a depozitelor, precum şi creator de afaceri, prin care contribuie direct la dezvoltarea economică a statului.
- Funcţia compensatoare în spaţiu – organizarea plăţilor între comercianţi, efectuarea transferurilor băneşti în conturi, transferul de fonduri dintr-un loc în altul. Toate acestea reprezintă compensarea creanţelor şi a datoriilor apărute în relaţiile economice interne şi internaţionale;
- Funcţia compensatoare în timp – finanţînd atît producătorii/distribuitorii cît şi consumatorii, băncile se implică în întregul ciclu economic. Unii agenţi economici produc mai mult decît consumă generînd astfel capacităţi de finanţare, alţii consumă mai mult decît produc generînd o cerere de finanţare.
- Funcţia de creaţie monetară – fiecărei economii naţionale îi corespunde la un moment dat un anumit stoc monetar apărut în principal din capacitatea de creaţie monetară a băncilor (ex. Creditul în cont).
- Funcţia de creaţie economică – presupune participarea băncilor la formarea capitalului financiar al diferitelor societăţi comerciale, cît şi de acordare a creditelor acestora. Pe plan tehnic funcţia de creaţie economică se manifestă în următoarele forme:
ü acestea joacă rolul de consilier financiar al agenţilor economici care sunt în căutarea de resurse financiare ori de mijloace de investire a resurselor;
ü băncile acordă asistenţă societăţilor comerciale în cazurile de majorare a capitalurilor acestor societăţi.
- În calitate de casier al clientului său, banca colectează resurse în depunerilor bancare şi execută ordinile acestuia de încasări şi plăţi. Depozitele pot fi:
– La vedere, atunci cînd titularul poate efectua retrageri oricînd, fără preaviz;
– La termen, cînd sumele sunt blocate pentru o perioadă determinată;
Din depozite la vedere, banca execută transferuri de fonduri de la un agent economic la altul (exemplu: achitarea unei sume băneşti de către un întreprinzător către celălalt prin intermediul băncii), utilizînd instrumente tradiţionale. Exemplu: cecul, cambia, biletul de ordin sau tehnici mai moderne, cum sunt: avizele de prelevare, cardul bancar, transferurile electronice de fonduri, etc.
- În relaţiile economice internaţionale, banca efectuează operaţiuni de schimb valutar şi transferuri de fonduri de la un spaţiu monetar la altul. Aceste operaţiuni se pot efectua cu plata imediată sau cu plată la termen. În cazul plăţii imediate, importatorul sau exportatorul de mărfuri cu plata într-o anumită monedă, trebuie să cumpere sau să vîndă această monedă prin banca sa. Băncile, la rîndul lor, trebuie să vîndă sau să cumpere altor bănci moneda cerută, ca apoi să le-o ofere clienţilor lor. Aceste vînzări şi cumpărări de monedă dă naştere la piaţa valutară, moneda, în acest sens, fiind numită deviză.
Băncile sunt obligate să intervină pentru a permite desfăşurarea tranzacţiilor internaţionale a clientelei. Instrumentele utilizate sunt de la schimbul manual de devize la cecul de călătorie, de la cardul bancar pînă la înregistrarea în cont a schimbării dintr-o monedă în alta.
În cazul plăţii la termen, apare riscul variaţiei în timp a cotităţii devizei. Importatorul comandă o marfă livrabilă peste 4 luni, la un preţ în valută stabilită la data comenzii, fără să ştie care va fi cotaţia acelei valute în ziua plăţii preţului. De aceea, preţul trebuie să se fixeze chiar în ziua comandării preţului de cumpărare a valutei, din ziua plăţii preţului. În acest sens, se recurge la sprijinul băncii sale, care, în calitate de agent de schimb şi trezorerier, banca procedează ea însăşi la cumpărarea sau vînzarea valutei, o păstrează ca trezorerier al clientului său pentru a fi în măsură să i-o ofere în ziua plăţii.