Istoria sistemului bancar îsi gãseste originile în trecutul îndepãrtat, existând mãrturii foarte vechi ce atestã practica unor activitãti care, într-o formã mai mult sau mai putin evoluatã, se pot constitui ca primii pasi pe tãrâmuri bancare.
Existã diferite pãreri cu privire la originea bãncilor. Unii cercetãtori apreciazã cã primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat aparitiei si circulatiei monedei metalice.
Dupã alti cercetãtori, notiunea de bancã este asociatã momentului în care un grup de persoane a avut ideea sã primeascã disponibilitãti bãnesti, sub formã de depuneri de la cei ce doreau sã facã economii si în baza acestor depozite, sã ofere împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare.
Primele dovezi ale unei activitãti bancare se regãsesc în Orientul Apropiat si Egiptul Antic. În acea perioadã, templele erau deopotrivã, loc de rugãciune si loc de pãstrare a banilor si tezaurelor. Au fost descoperite mãrturii scrise privind activitatea de depuneri si împrumuturi efectuate de temple. Încrederea pe care o inspirau templele favoriza intermedierea monetarã, asemãnãtor bãncilor de mai târziu.
Detalii referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda perceputã si rambursarea creditelor se regãsesc deja în Codul lui Hamurabi, descoperit de Susa, în anul 1901.
În secolul VI Î.H., orasele - stat si templele din Grecia Anticã au început sã emitã monede proprii. Datoritã faptului cã, fiecare oras - stat îsi avea moneda proprie, a apãrut necesitatea schimbãrii unei monede cu alta, acestea putând fi socotite primele schimburi valutare.
În aceeasi perioadã, preotii ofereau împrumuturi tãranilor, iar unele persoane specializate în '' negotul cu bani '', ofereau aceleasi servicii altor categorii sociale. În timp, acesti '' creditori '', cunoscuti sub denumirea de trapeziti, au început sã perceapã dobânzi foarte ridicate, creând multe nemultumiri în rândul populatiei.
Drept urmare, unele cetãti grecesti, au decis sã creeze bãnci publice. Aceste institutii erau conduse si conrtrolate de agenti publici, în baza unor norme ce pot fi asociate primelor reglementãri statale cu privire la activitatea bãncilor.
În perioada timpurie a dezvoltãrii Imperiului Roman, romanii nu s-au arãtat interesati în activitãti specifice bãncilor, însã, pe mãsurã ce au cucerit teritoriile grecesti si au vãzut cum functionau bãncilor, au înteles importanta lor. Foarte curând, dupã aceea, în întreg Imperiu Roman au apãrut atât bãnci de stat cât si private.
Pentru facilitãtile de împrumut acordate, aceste bãnci 23123f524x aveau permisiunea sã solicite plata unei taxe al cãrei nivel nu era limitat. Exceptie fãceau bãncile din Roma, unde, pentru aceste taxe, a fost fixatã o limitã superioarã. Este interesant de remarcat faptul cã aceste bãnci nu puteau sã perceapã dobânzi, dar aveau permisiunea sã perceapã comisioane pentru serviciile acordate. Totodatã, bãncile furnizau clientilor situatii ale conturilor pentru operatiunile efectuate. Din aceste informatii se observã cã serviciile oferite clientilor erau în proces de diversificare.
În timp ce în Roma anticã se desfãsurau astfel de activitãti, trupele romane luptau si cucereau noi teritorii. Un grup foarte întreprinzãtor de persoane, comercianti de bani, însotea trupele oferind servicii de schimb valutar si credite pe termen scurt.
În secolul VI D.H., în Imperiul Bizantin, Justinian preia uzanta romanã privind activitatea bancarã, completând-o cu precizãri suplimentare, cum ar fi cele referitoare la obligativitatea dobânzilor fixe.
În Evul Mediu, mânãstirile ca si templele din Egiptul Antic sau Grecia Anticã, au continuat sã joace un rol important în efectuarea unor activitãti specific bancare. Desi, oficial, nu aveau voie sã perceapã dobânzi, foloseau alte metode pentru a obtine profit. Acesta lua forma veniturilor din ipoteci, a comisioanelor pentru creditele bancare.
La sfârsitul secolului al XI-lea, activitãtile în acest domeniu s-au restrâns datoritã cruciadelor si pãtrunderii în spatiul european a popoarelor migratoare.
Primele institutii de tip bancar efectuau preponderent operatiuni de transfer ( ceea ce azi se cunoaste sub denumirea de casã de compensare ), astfel încât sistemul de plãti sã devinã mai eficient. Prima bancã de acest tip a fost Banca Venetiei, creatã în 1171 si recunoscutã oficial, în 1587, ca Banca di Rialto. În secolele urmãtoare au apãrut bãnci similare si în alte centre comerciale: Geneva ( 1407 ), Amsterdam ( 1609 ), Hamburg ( 1619 ), si Rotterdam ( 1635 ).
Dezvoltarea comertului si a bãncilor a condus la necesitatea existentei unor centre permanente de afaceri. Astfel, în 1531 s-a deschis la Anvers prima piatã financiarã, cunoscutã ca bursã de valori si, imediat dupã aceea, a apãrut si Bursa din Londra. În perioada aceea, exista o diferentã remarcabilã între operatiunile de pe pietele financiare si cele efectuate de bãnci.
În acest timp, activitatea bancarã a continuat sã se dezvolte atât prin diversitatea si îmbunãtãtirea serviciilor oferite, cât si prin acoperirea nevoilor de fonduri ale unor noi domenii de activitate.
În secolele XVII si XVIII, activitatea bancarã se dezvoltã în toate formatiunile statale din Europa. Banca din Amsterdam ( 1609 ) si Banca Angliei ( 1694 ) au devenit modelul pe care s-au bazat structurile bancare create ulterior.
Dezvoltarea comertului si a transporturilor, în special a celor maritime, a determinat implicit, sporirea activitãtilor bancare. Drept urmare, numãrul bãncilor a început sã creascã si din ce în ce mai multi oameni au început sã le foloseascã serviciile. Tot în acest interval de timp, a început si specializarea bãncilor, iar cambia a început sã fie utilizatã si în comertul maritim.
Pe mãsurã ce comertul între orasele unei tãri, precum si cel international, a continuat sã se dezvolte, bãncile au început sã rãspundã noilor cerinte ale comerciantilor. Au fost stabilite relatii, între bãnci, prin care sã se asigure finantarea dezvoltãrii afacerilor si a comertului. Dupã revolutia industrialã din Anglia, sistemele de transport s-au îmbunãtãtit substantial, asigurând astfel, servicii eficiente. Acesta a fost unul dintre factorii care au impulsionat activitatea bancarã, atât pe plan national, cât si international, schimbãri ce au determinat necesitatea supravegherii si reglementãrii guvernamentale. Drept urmare, în aceastã perioadã au apãrut si bãncile care îndeplineau functiile care astãzi pot fi echivalate cu acelea ale bãncilor centrale.
În S.U.A., în 1791, Congresul a autorizat crearea si functionarea ''Primei Bãnci a S.U.A.'' - '' The First Bank of the United States '' - care a imbinat rolul unei bãnci centrale cu operatiuni specifice bãncilor comerciale. În Franta, în 1776, dupã mai multe încercãri de creare a bãncii centrale, a apãrut prima casã de scont. În 1800 a fost creatã Banca Frantei.
Pânã în secolulal XIX-lea, sistemul bancar s-a structurat pe trei domenii specifice:
* bãncile de emisiune, care detineau monopolul emiterii de bancnote nationale;
* bãncile comerciale, care activau ca institutii de intermedierie financiarã,