Dezvoltarea economiei de piaţă a marcat o nouă abordare a realităţii comerciale, ca realitate socială, în sensul perfecţionării întregului mecanism economico -juridic care guvernează comerţul, în complexitatea şi dinamica sa.
Denumirea de drept comercial, ca ramură de drept şi ca disciplină juridică de studiu,pune în evidenţă faptul, că este vorba de o reglementare juridică cu caracter specific, mai exact un ansamblu de norme şi instituţii juridice care privesc comerţul. O asemenea definire este, în mare măsură, corectă, impunându-se precizări cu privire la sensurile noţiunii de comerţ.
În sens etimologic, termenul de comerţ provine din latinescul commercium, care, la rândul său, reprezintă o juxtapunere a cuvintelor cum şi merx, ceea ce înseamnă activităţi cu marfă. Deci, comerţul ar însemna operaţiuni cu mărfuri.Termenul de commercium din dreptul roman era folosit ca noţiune tehnică pentru a desemna facultatea unei persoane fizice de a încheia acte juridice şi de a constitui contracte valabil incheiate, iar aceste bunuri erau ,,in commercio"sau ,,extra commercium". În acelaşi spirit C.civ. romăn prevede în dispoziţiile art.963 că ,,numai lucrurile care sunt în comerţ pot face obiectul unui contract". Din această perspectivă noţiunea de comerţ are un conţinut complex în sensul că înglobează în obiectul său cumpărarea de bunuri,servicii şi valori în scopul revânzării în acelaşi stadiu fizic sau transformate, dar la o valoare superioară. În această situaţie sunt şi industriaşii care au calitatea de comercianţi.
În sens economic, comerţul se defineşte ca fiind acea activitate având ca scop schimbul de bunuri şi servicii, prin aceasta realizăndu-se circulaţia de la producător la consumator. Altfel spus , prin comerţ se înţelege activitatea economică de mijlocire între producţie şi consum. Deci, sub acest aspect, comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori.
Aceste operaţii sunt realizate de comercianţi-persoane fizice, denumiţi negustori,precum şi persoane juridice-societăţi comerciale, care sunt agenţi economici diferiţi de producătorii mărfurilor.
Bunurile economice sau mărfurile sunt acele lucruri susceptibile de a satisface o nevoie de consum,în înţelesul cel mai larg al cuvântului,cu caracter fiziologic,psihologic sau spiritual.
În prezent prin amploarea sa, comerţul nu se mai limitează la tranzacţiile cu mărfuri, ci cuprinde în sfera sa şi comerţul cu servicii,circulaţia simbolică a valorilor şi a drepturilor încorporate - titlurile de credit,mişcarea de capitaluri, fuziunile ,divizările unor societăţi comerciale sau privatizarea acestora. Nu lipsit de interes reprerzintă investiţiile ca modalităţi de pătrunde cu noi tehnologii, pe noi pieţe şi a realiza beneficii.
În accepţiunea actuală comerţul modern mai cuprinde, în afară de circulaţia şi distribuţia bunurilor economice , şi acele instiţuţii de drept care au fost create pentru a efectua şi accelera circulaţia acestora( bănci,burse de mărfuri, camere de comerţ şi industrie, societăţi de asigurare,intermediere, etc.).
Pornind de la această accepţiune a noţiunii de comerţ, care este şi cea uzuală, putem concluziona că dreptul comercial reglementează prin norme juridice acivitatea privind interpunerea şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori.
În sens juridic,noţiunea de comerţ cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere (între producător şi consumator) şi circulaţia mărfurilor, pe care o realizează comercianţii, dar şi operaţiile de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor prime, materialelor, etc., în vederea obţinerii unor rezultate de o valoare mai mare, operaţii pe care le efectuează fabricanţii sau, în general, întreprinzătorii din sfera producţiei.
Prin urmare, în această concepţie largă cu privire la noţiunea de comerţ, dreptul comercial are o sferă mai cuprinzătoare, el reglementând atât producţia cât şi distribuţia (circulaţia) mărfurilor. Astf el, potrivit disp. art. 3,4,6 din Codul comercial român sunt considerate fapte de comerţ (deci care intră în sfera de reglementare a dreptului comercial) nu numai actele de vânzare-cumpărare prin care se realizează circulaţia mărfurilor, ci şi actele organizate şi desfăşurate în anumite condiţii şi cu o anumită finalitate sub formă de fabrici, manufacturi, imprimerii, spectacole etc., operaţii care vizează producţia.
Nu lipsit de interes sunt şi acele activităţi conexe,considerate de legiuitor ca fiind comerciale, care prin natura lor au un caracter accesoriu în raport cu obligaţiile principale care se nasc în sfera producţiei si a circulaţiei( operaţiuni bancare,bursiere,asigurări,etc.).
În concluzie, comerţul cuprinde în sfera sa o mare parte din activitatea economică,dar nu în totalitate, deoarece din raţiuni istorice şi sociologice,o mutitudine de acţivităţi sociale, cum sunt cele agricole,artizanale,profesii liberale,etc. nu sunt considerate de lege ca fiind comerciale, dar sunt supuse în anumite circumstanţe legilor comerciale.