De la primele forme de manifestare a dreptului comercial, începând cu se colul XIX şi până în zilele noastre, această ramură importantă a dreptului nu a încetat să se dezvolte şi să se perfecţioneze. De timpuriu s-au manifestat tendinţe în acest sens care s-au amplificat şi au devenit tot mai evidente ca urmare a marilor realizări pe plan tehnico -ştiinţific.
Dezvoltarea, diversificarea şi specializarea activităţii economice în general şi a comerţului, în particular, au determinat şi tendinţe de dezvoltare şi extindere a sferei de aplicare a dreptului comercial.
Dreptul comercial cuprinde în prezent, în sfera sa, totalitatea activităţilor productive, de circulaţie şi distribuţie a mărfurilor, bancare, valutare şi de asigurări etc.
Dreptul comercial s-a născut şi s-a dezvoltat în cursul secolului al XlX-lea sub stindardul libertăţii comerţului şi industriei. Dar fenomenele negative care au însoţit această dezvoltare (care a culminat cu marea criză economică din perioada 1929-1933) au determinat statul să părăsească doctrina liberalismului pentru a interveni în activitatea economică (Programul New Deal pus în aplicare de S.U.A. în perioada 1933-1936 în timpul administraţiei Roosevelt este consid erat prima manifestare semnificativă de intervenţie a statului în economie).
În anii celui de al doilea război mondial şi în perioada următoare acestuia, măsurile de dirijism economic au luat amploare, căpătând forme absolute în statele foste socialiste.
În zilele noastre, sub influenţa ideilor economistului englez J. Keynes, care îşi întemeiază teoria pe necesitatea asigurării echilibrului economic prin intervenţia directă a statului în economie, un rol deosebit a început să-1 joace planificarea şi Prognoza, ale căror obiective însă se realizează nu prin directive administrative imperative (aşa cum s-a procedat în fostele state socialiste), ci prin tehnicile economiei concertate, prin folosirea pârghiilor economice de influenţare şi stimulare.
Măsurile de dirijism economic cu caracter social nu puteau rămâne fără ecou pe planul dreptu - lui comercial, fiind instituit un control din partea statului al activităţii de comerciant, al activităţilor lega te de aprovizionare şi desfacere, al preţurilor ,al respectării regulilor fiscale şi financiare, al protecţiei consumatorilor, al concurenţei, etc.
Deci, dacă la originea sa dreptul comercial a fost un drept privat, în perioada actuală el devine o ramură de drept cu grad tot mai înalt de publicizare.
Secolul XIX se caracterizează prin tendinţa de codificare a dreptului comercial, fiecare ţară tinzând să consacre, printr-o reglementare naţională, reguli de comerţ în conformitate cu interesele lor economice.
Epoca modernă, care se caracterizează, la rândul ei, print r-o dezvoltare a comerţului între diferite ţări, atât la nivel regional, cât şi continental, a determinat necesitatea obiectivă de întărire a securităţii juridice a raporturilor comerciale, ceea ce a impus o tendinţă de uniformizare internaţională a legilor comerciale. Astfel, sub auspiciile Ligii Naţiunilor, au fost adoptate Convenţiile de la Geneva (1930 şi 1931) privind legile uniforme referitoare la cambie, biletul la ordin şi cecul, în baza cărora statele semnatare au adoptat legi interne proprii privitor la aceste titluri de credit.
Acţiunile de uniformizare a legilor comerciale au continuat şi sub egida O.N.U. şi a instituţiilor sale, printre care un rol important 1-a avut U.N.C.I.T.R.A.L. Au fost adoptate Regulile de la Hamburg (1978) şi Convenţia privind vânzarea internaţională de mărfuri (Viena, 1980).
Un loc deosebit în acţiunea de uniformizare a legilor comerciale îl ocupă Tratatul de la Roma care prevede că, la sfârşitul unei perioade de tranziţie, între ţările membre ale C.E.E., circulaţia mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă să devină libere. Este ceea ce s-a hotărât prin Tratatul de la Maastricht.
În scopul perfecţionării reglementării activităţii economice şi a raporturilor juridice pe care aceasta le implică, a început să se manifeste, în doctrina occidentală, şi o altă tendinţă în direcţia recunoaşterii originalităţii şi, implicit, a autonomiei dreptului economic, fără însă să existe încă un punct de vedere unitar cu privire la definirea acestei viitoare ramuri de drept.
S-a exprimat şi părerea că însuşi dreptul comercial trebuie să-şi schimbe titulatura, pentru a corespunde mai bine condiţiilor actuale de dezvoltare a activităţilor economice productive şi comerciale, urmând a fi denumit „drept al afacerilor" (el urmând a include nu numai elementele de drept privat, admise tradiţional, ci şi elemente de drept public legate de intervenţia statului în economie, drept fiscal, drept al muncii etc.). Conceput ca un drept al afacerilor, acesta ar dobândi un caracter mai accentuat pluridisciplinar decât dreptul comercial.