Pornindu-se de la caracterul eterogen al faptelor de comerţ cuprinse în cadrul disp.art.3 C.com.român ar rezulta că există dificultăţi în definirea acestora, sens în care doctrina juridică comercială a fost nevoită să apeleze la o serie de criterii sau teorii.
Au fost propuse diferite criterii(teorii) pentru definirea şi caracterizarea faptei de comerţ, în ge - neral, şi a actului de comerţ, în particular.
Potrivit unei opinii, actul de comerţ este un act de speculaţie, care se face în scopul realizării de beneficii (profit), speculându-se asupra transformării ori schimbului de produse (de exemplu, cumpărarea de mărfuri la un anumit preţ şi revân-zarea lor la un preţ mai mare). Criteriul speculaţiei corespunde realităţii, pentru că comerciantul nu acţionează dezinteresat, ci tocmai pentru a obţine beneficii. Şi apoi, pentru consumatori, comerciantul prestează un serviciu, căutând şi punându-i la dispoziţie, în condiţii de facilitate, produsele de care aceştia au nevoie. Şi, acest serviciu trebuie remunerat (teoria speculaţiei).
S-au formulat şi critici, în sensul că acest criteriu ar fi prea larg (existând operaţiuni speculative care sunt civile, cum este, de exemplu, o activitate meşteşugărească sau una agricolă), dar, în acelaşi timp, şi prea îngust (întrucât există operaţiuni comerciale care nu sunt speculative, cum este, de exemplu, vânzarea în pierdere pentru atragerea clientelei, pentru reclamă sau pur şi simplu pentru evitarea unei pierderi mai mari). Apoi, criteriul ar fi şi dificil de aplicat deoarece are în vedere „intenţia de a realiza beneficii" nu şi realizarea lor efectivă. Fiind un mobil psihologic, scopul actului (obţinerea profituluj) poate fi apreciat abia după efectuarea activităţii comerciantului.
Într-o altă opinie, actul de comerţ este un act de circulaţie, mai exact un act de interpunere între producător şi consumator (teoria circulaţiei). Deci, acest criteriu ar avea în vedere nu scopul actului ci obiectul lui, reţinându-se în sfera dreptului comercial numai actele de intermediere, situate între producţie şi consumaţie (excluzându-se, aşadar, actele de producţie şi cele de consumaţie. Ceea ce înseamnă că actele de vânzare a mărfii încheiate de vânzătorul cu amănuntul cu anumiţi consumatori nu sunt acte de comerţ, în schimb, vor fi acte de comerţ, actele de vânzare încheiate de angrosist cu vânzătorul cu amănuntul, deoarece sunt acte de interpunere în circulaţia mărfurilor).
Şi acest criteriu prezintă inconveniente, fiind şi el inexact, deoarece există acte comerciale care sunt străine circulaţiei bunurilor (de exemplu, actele agenţiilor şi oficiilor de afaceri). Criteriul este discutabil şi sub alt aspect şi anume acela că activitatea de transformare a unor bunuri (activitatea industrială) care, şi ea, este recunoscută ca activitate comercială este altceva decât o activitate de intermediere (nu s-ar putea afirma că industriaşul cumpără în vederea revânzării, atunci când se aprovizionează cu materiale şi vinde produsele finite). Industriaşul este în principiu un creator de bunuri (produse) şi numai cu titlu accesoriu el este un intermediar.
În sfârşit, într-o altă opinie, actul de comerţ ar fi actul îndeplinit printr-o întreprindere (în sensul dreptului comercial, nu cel uzual). Acest criteriu priveşte, aşadar, o activitate metodic organizată, nu un act juridic izolat (teoria întreprinderii).
Şi acest criteriu a fost supus criticii, arătându-se că sunt anumite acte de comerţ care se realizează fără a exista o organizare, iar, pe de altă parte, pe lângă întreprinderile comerciale există şi întreprinderi cu caracter civil (o exploatare agricolă sau o întreprindere meşteşugărească). Criteriul a fost apreciat ca fiind şi insuficient de precis, deoarece nu se stabileşte care este gradul de organizare a activităţii care asigură caracterul comercial a l întreprinderii.
Întrucât nici unul dintre criteriile propuse nu s-a dovedit a fi îndestulător pen tru caracterizarea exactă a actului de comerţ, în practica judiciară nu s-a adoptat un criteriu unic ci s-a dat preferinţă ideilor de profit şi circulaţie, pentru a se determina comercialitatea actelor juridice.
În concluzie, actul de comerţ poate fi definit ca fiind actul prin care se realizează în mod organizat o interpunere în circulaţia bunurilor, serviciilor şi valorilor, efectuată cu intenţia de a obţine beneficii (profit).