Drept

Secţiunea 1. Noţiuni generale despre comercianţi

Dispoziţiunea art. 7 din C. com. român prevede că „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesiune obişnuită precum şi societăţile comerciale."

Din textul de lege menţionat rezultă că subiecte ale raportului juridic de drept com ercial sunt comercianţii-persoane fizice precum şi soc comerciale în calitate de persoane juridice sau morale.

Pentru a avea calitatea de comerciant-persoană fizică trebuie îndeplinite două condiţii: săvârşirea de fapte de comerţ şi exercitarea comerţului ca profesiune obişnuită, iar pentru societatea comercială aceasta rezultă din însăşi actele de constituire.

Unii autori au adăugat şi o a treia condiţie şi anume aceea ca faptele de comerţ să fie săvârşite în nume propriu, această condiţie fiind necesară pentru a delimita pe comerciant de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea comercială.

Alţi autori au considerat că ar fi necesară şi o altă condiţie şi anume cea a capacităţii, sau existenţa autorizaţiei administrative, atunci când legea prevede o atare cerinţă.

Toate aceste opinii, care adaugă la lege, au fost criticate, arătându -se că nu sunt necesare întrucât rezultă implicit din aplicarea principiilor generale. Desigur, calitatea de comerciant impune condiţia capacităţii persoanei în cauză, dar ea priveşte săvârşirea actelor juridice în general şi nu este o condiţie specială pentru dobândirea calităţii de comerciant. Tot astfel, autorizaţia administrativă (prevăzută de Decretul-Lege nr. 54/1990) este necesară pentru exercitarea comerţului dar nu constituie o condiţie pentru dobândirea calităţii de comerciant. Această calitate se dobândeşte numai prin săvârşirea faptelor de comerţ (obiective) cu caracter profesional (aşa cum o prevede, de altfel, şi art. 7 din Codul comercial).

Condiţiile pentru dobîndirea calităţii de comerciant-persoană fizică sunt următoarele:

-Săvârşirea unor fapte obiective de comerţ constituie una dintre condiţiile principale pentru dobândirea calităţii de comerciant.

Faptele de comerţ obiective sunt reglementate de dis p. art. 3 din Codul comercial.

Prin săvârşirea efectivă a unui fapt de comerţ se realizează dobândirea calităţii de comerciant, iar toate actele şi faptele juridice ale comerciantului sunt „prezumate" a fi comerciale.

Calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea de fapte de comerţ obiective numai în măsura în care aceste fapte au acest caracter pentru persoana care le săvârşeşte. Dacă însă, o persoană săvârşeşte fapte de comerţ mixte nu devine comerciant, dacă pentru ea actele juridice încheiate au un caracter civil.

Pentru dobândirea calităţii de comerciant, săvârşirea faptelor de comerţ obiective trebuie să fie „efectivă" (nefiind suficientă simpla intenţie de a deveni comerciant), împrejurarea că o persoană are o firmă înscrisă nu îi conferă acesteia, prin ea însăşi, calitatea de comerciant, care poate fi dobândită numai dacă persoana în cauză săvârşeşte „ efectiv" actele de comerţ obiective. Dar, săvârşirea efectivă de fapte de comerţ nu trebuie înţeleasă numai ca acţiune directă, acest lucru pu tându-se realiza şi indirect, prin intermediul altei persoane (de exemplu, a unui prepus). Săvârşirea de fapte de comerţ trebuie înţeleasă în sens juridic, adică asumarea de către persoana rspectivă a răspunderii pentru urmările actelor săvârşite, direct s au indirect.

Săvârşirea de fapte de comerţ obiective trebuie să aibă şi caracter ilicit (astfel, de exemplu, împrumuturile cu dobânzi cămătăreşti nu conferă calitatea de comerciant celui care se ocupă cu astfel de operaţiuni). Actele şi operaţiunile contrare ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule şi, ca atare, nu produc efecte.

Deşi importantă, săvârşirea de fapte de comerţ obiective nu constituie o condiţie suficientă pentru dobândirea calităţii de comerciant, mai este necesar îndeplinirea unei alte condiţii cumulative,în sensul că săvârşirea de fapte de comerţ „să aibă caracter de profesiune".

-Săvârşirea faptelor de comerţ cu caracter de profesiune este considerată ca atare când se exercită ca ocupaţie, ca îndeletnicire permanentă a unei persoane. O persoană poate săvârşi una sau mai multe fapte de comerţ obiective, se cere însă ca faptele de comerţ să fie de natură ca, prin săvârşirea lor, să asigure posibilitatea exercitării unei profesiuni. Unii autori au în vedere numai „ actele constitutive sau esenţiale de comerţ" ori „actele de comerţ fundamentale sau care sunt comerciale prin natura lor intrinsecă",iar în practica judiciară s-a statuat însă cu fermitate că săvârşirea unor fapte de comerţ obiective conexe, cum ar fi emiterea de cambii, chiar repetată, nu ar putea atribui calitatea de comerciant, deoarece această operaţiune nu poate constitui prin ea însăşi exercitarea unei profesiuni.

Profesiunea este şi un mijloc de satisfacere a unor interese proprii, reprezintă un izvor de obţinere a resurselor necesare existenţei. Deci, săvârşirea faptelor de comerţ cu caracter profesional se face în scop de câştig (finis mercatorum est lucmrri).

Ca atare, aşa cum se subliniază în literatura juridică, acest element scopul câştigului, deşi neconsacrat de lege in terminis, trebuie considerat subsumat noţiunii de profesiune avută în vedere de art. 7 C. com.român.

Condiţia exercitării faptelor de comerţ ca o profesiune obişnuită necesită a fi mai bine explicată.

Art. 7 din Codul comercial vorbeşte de fapte de comerţ exercitat ca o profesiune obişnuită.

Sintagma poate apărea ca fiind redundantă, dar ea, trebuie înţeleasă prin necesitatea sublinierii faptului că săvârşirea accidentală a unor fapte de comerţ obiective nu este suficientă pentru dobândirea calităţii de comerciant.

De altfel, şi prin art. 9 C. corn. se face sublinierea că orice persoană care în mod accidental face o operaţiune de comerţ nu poate fi considerată comerciant, cu toate că operaţiunea în sine este supusă legilor comerciale. Săvârşirea izolată a unor fapte de comerţ obiective are drept efect naşterea unor raporturi juridice supuse legilor comerciale. Dar, prin săvârşirea acestor fapte de comerţ, persoana respectivă nu dobândeşte calitatea de comerciant, deoarece exercitarea acestor fapte d e comerţ nu a avut caracter profesional, în practica judiciară s-a decis că faptul de a cumpăra şi a revinde acţiuni nu conferă calitatea de comerciant, cât timp nu se face dovada că aceste operaţiuni s - au făcut în mod repetat şi obişnuit, ca o profesiune şi pentru ca din efectuarea lor să se tragă un câştig. S-a mai statuat că „profesiunea constă în exercitarea actelor în aşa mod încât să formeze o ocupaţie constantă, să fie un exerciţiu aşa de des şi consecutiv, încât să constituie oarecum o specială condiţie de existenţă şi de viaţă socială. Profesiunea este starea unei persoane care face din repetarea unor acte ocupaţiunea vieţii sale şi de la care ea cere resursele existenţei sale sociale".

Dar, condiţia privind caracterul profesional al săvârşirii faptelor de comerţ nu trebuie înţeleasă în sensul că trebuie să fie vorba neapărat de o activitate exclusivă a persoanei respective şi nici măcar de o activitate principală a acesteia. O persoană poate să exercite mai multe profesiuni. Deci, indiferent dacă este singura sau una dintre profesiunile persoanei în cauză şi fără a se distinge după cum profesiunile exercitate sunt principale sau secundare, esenţial este ca săvârşirea faptelor de comerţ să întrunească cerinţele unei profesiuni.

Întrucât caracterul profesional sau accidental al săvârşirii faptelor de comerţ este considerat a fi o chestiune de fapt, el poate fi dovedit, în caz de litigiu, prin orice mijloc de probă admis de lege. Un indiciu al caracterului profesional al săvârşirii faptelor de comerţ îl poate constitui existenţa unei întreprinderi, adică o organizare sistematică a factorilor de producţie (resurse naturale, capital, muncă) de către întreprinzător, pe riscul său, în vederea obţinerii unui profit. Existenţa întreprinderilor poate rezulta din mai multe împrejurări de fapt: un local, firmă, auxiliari, publicitate etc.

-Săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu ar constitui, după unii autori, cea de-a treia condiţie (neprevăzută însă, în mod expres, de lege) pentru dobândirea calităţii de comerciant. Deci, în această optică, o persoană nu devine comerciant decât dacă săvârşeşte fapte de comerţ obiective cu caracter profesional, în nume propriu, independent şi pe riscul său. Se susţine că această condiţie asigură delimitarea din punct de vedere juridic a comerciantului de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea sa (ei fiind reprezentanţi ai comerciantului). Reprezentanţii comerciantului săvârşesc, şi e.i, fapte de comerţ cu caracter profesional, dar în numele şi pe seama comerciant ului (în timp ce comerciantul, săvârşind fapte de comerţ în nume propriu, angajează numele şi patrimoniul său în raporturile cu terţii). Astfel, prepusul este însărcinat cu comerţul patronului său, fie în locul unde acesta îl exercită, fie în alt loc (art. 392 C. corn.); comisii pentru negoţ sunt însărcinaţi să vândă mărfurile în interiorul localului unde se exercită comerţul (art. 404 C. corn.); comisii călători pentru negoţ sunt reprezentanţii însărcinaţi cu exercitarea comerţului în alte localităţi (art. 402 C. corn.).

În toate cazurile, întrucât reprezentanţii săvârşesc faptele de comerţ nu în nume propriu, ci în numele şi pe seama altuia, ei nu au calitatea de comerciant; această calitate aparţine celui care le -a dat împuternicirea.

Situaţia este asemănătoare şi în cazul administratorilor unei societăţi comerciale. Potrivit legii, administratorul încheie toate actele juridice cerute de aducerea la îndeplinirea a obiectului societăţii. Obligaţiile şi răspunderile administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele speciale prevăzute de legea societăţilor comerciale. Deci, şi administratorii încheie actele juridice în numele şi pe seama societăţii, nu în nume propriu; calitatea de comerciant o are societatea comercială.

-Condiţia capacităţii persoanei fizice-comerciant ţine de capacitea ţine de capacitetea de exserciţiu din dreptul civil,iar condiţia autorizaţiei administrative impune sub aspectul legalităţii un minim de control social cu privire la activitatea comercială dar şi la condiţiile în care aceasta poate avea loc.

Secţiunea 2. Profesiunile comerciale şi necomerciale

Profesiunea comercială aşa cum rezultă din legea comercială se defineşte în funcţie de doi (eventual trei) parametri: săvârşirea de fapte de comerţ obiective, ca o profesiune obişnuită (şi în nume propriu).

În literatura juridică s-au purtat discuţii dacă anumite categorii de persoane, cum sunt: asociaţii societăţilor comerciale, meseriaşii, agricultorii au sau nu calitate de comerciant.

În ceea ce îi priveşte pe asociaţii societăţii în nume colectiv (dar şi a asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită simplă sau pe acţiuni), care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale, s-a considerat, tradiţional, că au calitatea de comerciant. Această opinie se întemeiază pe faptul că în firma societăţii este cuprins şi numele unuia dintre asociaţi, ceea ce ar fi însemnat că asociatul exercită personal comerţul prin intermediul societăţii. S-a mai invocat şi argumentul că asociaţii societăţii sunt declaraţi în faliment odată cu societatea. Această concepţie a fost abandonată de o parte din autori şi a fost respinsă şi în practica judiciară.

În realitate, asociaţii din societatea în nume colectiv nu dobândesc, prin sim pla calitate de asociat, calitatea de comerciant. Nu este însă exclusă posibilitatea ca un asociat să aibă calitatea de comerciant dobândită anterior, societatea putând fi constituită nu numai de către necomercianţi, ci şi de comercianţi sau de necomer-cianţi împreună cu comercianţi.

O problemă controversată s-a pus în legătură cu calitatea de comerciant a persoanelor interpuse (prete-nom) care exercită faptele de comerţ, într-o opinie, s-a afirmat că persoana interpusă (mandatarul prete-nom) are calitatea de comerciant, deoarece ceea ce interesează este numele sub care se săvârşesc faptele de comerţ. Alţi autori au susţinut, dimpotrivă, că această calitate de comerciant o are adevăratul stăpân al afacerii (mandantul prete-nom), întrucât actul simulat este nul, dacă fraudează legea, în sfârşit, o altă părere este în sensul că au calitatea de comerciant atât o persoană interpusă, cât şi persoana care exercită în realitate comerţul.

Recent, s-a exprimat o adeziune la prima dintre părerile sus-menţionate, prin care se susţine că are calitatea de comerciant mandatarul prete-nom, argumentându-se în sensul că terţii au în vedere persoana cu care intră în raporturile contractuale, bazându-se pe creditul pe care aceasta îl are în activitatea pe care o desfăşoară.

În ceea ce-1 priveşte pe meseriaş (persoană care, pe baza cunoştinţelor dobândite prin şcolarizare sau practică, execută anumite operaţiuni de prelucrare şi transformare a obiectelor muncii sau prestează anumite servicii), caracteristica activităţii pe care el o prestează constă în munca sa personală calificată asupra materiei ori în prestarea unor servicii.

În cazul când o persoană desfăşoară o activitate personală limitată la exercitarea meseriei sale, pe baza comenzilor clienţilor şi cu materialele acestora, acti vitatea respectivă are caracter civil (locatio opera) şi, în consecinţă, este supusă legii civile.În această situaţie calitatea de comerciant a meseriaşului este exclusă. Dar, dacă meseriaşul cumpără el materialele şi execută anumite mărfuri pe care le vinde clienţilor sau meseriaşul nu lucrează singur, ci ajutat de alte persoane, se pune din plin problema dacă, în acest caz, dobândeşte sau nu calitatea de comerciant. Problema este controversată. După unii autori, meseriaşul nu devine cornerciant, nici într-o astfel de situaţie, chiar dacă efectuează operaţiuni comerciale (cumpărarea de mărfuri pentru a le prelucra şi revinde), aceasta întrucât asemenea operaţiuni ar fi accesorii exerciţiului meseriei (accesorium sequitur principalem). După o.altă opinie, cât timp meseriaşul se limitează la exercitarea meseriei sale el nu are calitatea de comerciant. Dar, din moment ce săvârşeşte şi fapte de comerţ, în condiţiile prevederilor art. 7 C. com., meseriaşul dobândeşte şi calitatea de comerciant. Deci, el este considerat comerciant, în cazurile în care cumpără mărfuri în vederea prelucrării şi revânzării (art. 3 pct. l C. com.).

Legea nr. 26/1990, privind registrul comerţului, nu pune capăt acestei controverse ci, dimpotrivă s-ar părea că menţine această situaţie de incertitudine prin aceea că disp.art. l alin. 3 din lege prevede că meseriaşii nu sunt ţinuţi de obligaţia înmatriculării în registrul comerţului, într-adevăr, este vorba de o scutire de o obligaţie profesională (pentru comercianţi), asemănătoare celei prevăzute de art. 34 C. com., potrivit cărora dispoziţiile din cod referitoare la comercianţi nu se aplică colporto rilor, comercianţilor care fac micul trafic ambulant, cărăuşilor sau acelor al căror comerţ nu iese din cercul unei profesiuni manuale. De asemenea, prin disp. art. l alin. 2 al legii se prevede că în sensul legii sunt comercianţi persoanele fizice care exercită în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste. Meseriaşii nu sunt menţionaţi, indiferent că-şi exercită numai meseria sau săvârşesc şi unele acte de comerţ.

Potrivit unei păreri recent exprimate în literatura juridică, de scutirea prevăzută de art. l alin. 3 al Legii nr. 26/1990 ar trebui să beneficieze numai meseriaşii care se limitează la exerciţiul meseriei lor. De îndată ce exercitarea meseriei este însoţită de săvârşirea unor fapte de comerţ, scutirea nu ar fi operantă, deoarece, săvârşind fapte de comerţ obiective cu caracter profesional, meseriaşul a devenit comerciant şi, în această calitate, este obligat să se înmatriculeze în registrul comerţului.

S-ar părea că această din urmă părere este neîntemeiată, întrucât, pe lângă faptul că legea nu distinge, atunci când îl scuteşte pe meseriaş de obligaţia de înmatriculare, mai trebuie corelate dispoziţiile art. l alin. 3 din Legea nr. 26/1990, cu prevederile art. 34 teza finală din C. com. care face menţiunea expresă că nu se aplică prevederile legale referitoare la comercianţi persoanelor „al căror comerţ nu iese din cercul unei profesiuni manuale". Or, meseriaşul se află tocmai într-o atare situaţie juridică (în sensul că deşi săvârşeşte şi fapte de comerţ el totuşi nu iese din sfera profesiunii sale manuale).

Agricultorii (persoane care se ocupă cu cultivarea pământului) nu desfăşoară o activitate care să aibă tangenţă cu cea a comerciantului. Dar şi ei vând produsele pe care le-au cultivat. Art. 5 din Codul comercial prevede că nu sunt considerate fapte de comerţ aceste operaţii. Ca atare, aşa cum s - a subliniat în literatura juridică, întrucât vânzarea produselor agricole nu este o faptă de comerţ, ci un act juridic civil, înseamnă că agricultorii nu au calitatea de comercianţi.

Întocmai ca şi în cazul meseriaşilor, prin disp. art. l din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, se prevede că agricultorii nu au obligaţia de a se înmatricula în registrul comerţului, în literatura juridică s-a exprimat părerea că în acest caz n-ar fi vorba de o „scutire" de obligaţia de înmatriculare, ci de o „excludere" a acestei obligaţii, deoarece art. 5 C. com. prevede în mod expres că agricultorii nu au calitatea de comercianţi. Am văzut însă că într-o formulare mai largă („persoane al căror comerţ nu iese din sfera unei profesiuni manuale") şi disp. art. 34 din C. com. conţine o astfel de prevedere pentru meseriaşi.

Trebuie însă subliniat că în măsura în care un agricultor ar săvârşi fapte de comerţ, în condiţiile prevederilor art. 7 C. corn., cumpărând, de exemplu, produse agricole pentru revânzare şi ar desfăşura această activitate ca o profesiune, el devine comerciant şi, ca atare, va avea obligaţiile acestuia, printre care şi aceea de a se înmatricula în registrul comerţului. O atare remarcă este perfect întemeiată, pentru că, în acest caz, activitatea desfăşurată de agricultor (ca o profesiune care excede activitatea sa de agricultor), „iese din sfera unei profesiuni manuale", aşa cum prevede art. 34 C. com.

Rezumând cele de mai sus, în principiu, se poate spune că este comerciant cel care face în mod obişnuit acte de comerţ, adică cumpără spre a revinde. Spre deosebire de comerciant, meseriaşul, agricultorul, cel care exercită o profesiune liberală nu cumpără spre a revinde.

Această barieră limitatoare este însă relativă, iar dispoziţiile Codului comercial lasă în obscuritate destule probleme, pe care practica judiciară, de regulă, le soluţionează în favoarea caracterului comercial al întreprinderii.

Adesea acest lucru reprezintă o problemă de proporţie. De exemplu, un agricultor determinat care are 10 vaci de lapte, nu va fi comerciant dacă realizează de pe pământul său cel puţin jumătate din hrana necesară vacilor sale. Dar, dacă el cumpără această hrană şi vinde laptele orăşenilor, acest lapte nu reprezintă decât o transformare a hranei pe care a cumpărat-o. Situaţia devine şi mai clară în cazul lăptăriilor sau crescătoriilor de porci care se implantează în apropierea oraşelor dacă, în mod accesoriu, ele se organizează în scopul transformării propriilor produse spre a le revine mai bine. Dar, o exploatare agricolă nu face comerţ dacă cultivatorul de viţă de vie sau de sfeclă îşi construieşte propriile distilerii sau făbricuţe de zahăr pen tru a-şi trata mai bine, în mai bune condiţii, produsale. însă dacă ei cumpără de la vecini struguri sau sfeclă ei devin comercianţi, căci cumpă rarea în scopul revinderii constituie tocmai trăsătura comerciantului.

Lucrurile sunt identice şi în ceea ce-1 priveşte pe meseriaş (artizan). Cuvântul artizan este neutru, din punct de vedere comercial. Unii artizani sunt comercianţi alţii nu. Nu sunt comercianţi cei care nu utilizează niciodată, ca mână de lucru, decât membrii familiilor lor şi care nu cumpără decât cea mai mică parte din ceea ce va fi valoarea producţiei lor.

Cu privire la artizani, s-a mai considerat că se asimilează cu o cumpărare în scop de revânzare obţinerea serviciilor altuia în vederea revânzării produsului. Dar, nu constituie act de comerţ situaţia când serviciile civile ale întreprinzătorului sunt considerate ca absorbind şi acoperind nevoile sale de personal. Acesta este cazul agricultorului, ca şi acela al profesiunilor liberale (medic, avocat, notar) care folosesc salariaţi, chiar destul de numeroşi uneori.

Cu toate acestea, legea atribuie, în ansamblul lor şi datorită naturii lor, carac ter comercial unor întreprinderi deşi nu există cumpărare în scopul revinderii. Este vorba de întreprinderile comerciale prin obiectul lor. Orice întreprindere de manufactură, comision, transport, orice întreprindere de furnituri, agenţie sau birou de afaceri, de bancă, schimb sau curtaj, spectacole publice, Codul comercial le con­sideră ca fiind acte de comerţ. Cuvântul de întreprindere folosit de Codul comercial este conceput ca organizare pentru a fi în măsură să producă acte profesionale. De exemplu, întreprinderea de spectacole publice constă în faptul de a se organiza pentru a fi în măsură să dea o serie de spectacole. Toate contractele vor fi acte de comerţ, întrucât actul iniţial este o întreprindere de spectacole.

Sunt însă şi lucruri mai puţin clare în această privinţă. De exemplu, în ceea ce priveşte întreprinderea de publicaţii, cele mai multe din aceste întreprinderi au caracter comercial şi, de altfel, sunt şi societăţi de capitaluri. Dar, trebuie să se ia în considerare şi scopul urmărit. Editarea unei publicaţii pur ştiinţifice nu poate fi considerată ca un act de comerţ, însă, un jurnal de informaţii generale are acest caracter, editorul fiind un comerciant de noutăţi.

Există dificultăţi şi în ceea ce priveşte cinematografia care constituie în acelaşi timp un domeniu al artei dar şi al comerţului. Producătorul unui film este ca jurnalistul: dacă produce un film pentru a realiza un beneficiu prin metode comerciale, el este comerciant, dar dacă el se pune în serviciul unei propagande dezinteresate şi nu mai mult, dacă nu vizează decât o creaţie artistică, el nu trebuie considerat comerciant, în orice caz, distribuitorii filmului şi exploatanţii sălilor de cinematograf sunt comercianţi, căci ei primesc o marfă pe care o revând altuia, sub o altă formă, în vederea obţinerii de beneficii.

Mai trebuie reamintit că independent de obiectul lor toate societăţile care îmbracă forme comerciale sunt considerate ca având calitatea de comercianţi.

Problema diferenţierii profesiunilor comerciale de cele necomerciale se pune nu numai în legătură cu persoanele fizice, ci şi cu persoanele juridice sau morale, cum sunt: regiile autonome; societăţile comerciale; organizaţiile cooperatiste; asociaţiile şi fundaţiile; statul, în general, şi organele administraţiei publice centrale şi locale, în spec ial.

Regiile autonome sunt organizate în ramurile strategice ale economiei naţionale, fiind persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară (art. 2 şi 3 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat). Ele sunt proprietare ale bu nurilor din patrimoniul lor, iar prin activitatea desfăşurată trebuie să-şi acopere cheltuielile din veniturile realizate şi „să obţină profit" (art. 5 şi 6 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat).

Pe de altă parte, art. l alin. 2 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţu lui prevede în mod expres că regiile autonome au calitatea de comercianţi.

În raport cu prevederile legale sus-menţionate concluzia nu poate fi decât aceea că regiile autonome au calitatea de comerciant, în consecinţă, ele sunt supuse unor reglementări care sunt aplicabile societăţilor comerciale: legea impozitului pe profit, legea privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar, legea contabilităţii etc.

Calitatea de comerciant a regiilor autonome se dobândeşte din momentul înfiinţării lor prin hotărârea guvernului sau, respectiv, prin decizia orga nului administraţiei publice locale.

Societăţile comerciale au, în mod evident, calitatea de comerciant. De altfel, în art. 7 C. corn., se prevede in terminis că pe lângă persoanele fizice, au calitatea de comerciant şi societăţile comerciale. Au această calitate toate cele cinci categorii de societăţi comerciale reglementate prin Legea nr. 31/1990: societatea în nume colec tiv; societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.

Prin lege nu se prevăd condiţii pentru ca societăţile comerciale să dobândească calitatea de comerciant şi aceasta deoarece, spre deosebire de persoanele fizice, care, în principiu, au vocaţia oricărei profesiuni, în cazul societăţilor comerciale acestea au o unică finalitate: de a se constitui în scopul desfăşurării unei activităţi comerciale.

Persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant prin săvârşirea de fapte de comerţ, cu caracter profesional, pe când societatea comercială dobândeşte această calitate din însăşi momentul constituirii ei, independent de săvârşirea vreunui fapt de comerţ. Este de făcut precizarea că societatea este comercială numai dacă obiectul ei, prevăzut obligatoriu în actul constitutiv, este acela de a săvârşi unul sau mai multe fapte de comerţ obiective.

Organizaţiile cooperatiste au şi ele calitatea de comerciant, acest lucru fiind prevăzut în mod expres în art. l alin. 2 din Legea nr. 26/1990..

Organizaţiile cooperatiste fiind comerciante sunt supuse obligaţiilor care revin comercianţilor. Ele dobândesc calitatea de comerciant de la data înfiinţării lor, în condiţiile legii.

Asociaţiile şi fundaţiile, care sunt înfiinţate şi funcţionează în baza Ordonanţa de Guvern 26/2000, nu au calitatea de comerciant întrucât scopul înfiinţării lor este desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, nu obţinerea unui profit. Dar, ele pot săvârşi anumite fapte de comerţ, aşa cum rezultă din disp. art. 46 alin.1 lit.b din O.G.nr.26/2000 că asociaţiile şi fundaţiile obţin venituri din activităţi economice directe. De exemplu, o asociaţie organizează un restaurant cu circuit închis pentru membrii săi sau editează o publicaţie prin care sunt răspândite ideile şi activităţile pe care ea le desfăşoară.

În astfel de situaţii, când sunt săvârşite fapte de comerţ, raporturile juridice rezultate din săvârşirea acestor fapte sunt supuse legilor comerciale.

Statul, judeţul şi comuna, aşa cum prevede art. 8 din C. com., nu pot avea calitatea de comerciant. Aceste dispoziţii ale Codului comercial nu mai sunt, în condiţiile actuale, corespunzătoare, deoarece în prezent, activitatea statului şi a unităţilor sale administrativ-teritoriale nu mai priveşte, aşa cum era în trecut, numai serviciile publice. Statul intervine activ în economie, îndeosebi în domeniile strategice (cum ar fi, de exemplu, energia, transporturile, poşta, telefonul, telegraful) şi chiar monopolizează exploatarea unor resurse sau industrii. Aşadar, statul săvârşeşte, pe lângă actele de autoritate, necesare funcţionării serviciilor publice, şi acte cu caracter privat, motiv pentru care, în literatura juridică s-a considerat că, în această postură, este subiect al raporturilor comerciale, cu toate că statul (şi unităţile sale teritoriale) nu au calitatea de comerciant. Drept urmare, numai fap tele sale de comerţ intră sub incidenţa legilor comerciale.

Săvârşirea de fapte de comerţ de către stat şi unităţile sale teritoriale priveşte numai serviciile publice cu gestiune privată, adică serviciile publice cu profil industrial şi comercial.

Secţiunea 3. Determinarea şi proba calităţii de comerciant

În caz de litigii, cel care invocă ori neagă calitatea de comerciant al unei per soane fizice sau juridice trebuie să administreze dovada în acest sens (actori incumbit probatio).

Dovada calităţii de comerciant se poate face cu orice mijloace de probă ad mise de legea comercială.

În cazul persoanelor fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea faptelor de comerţ obiective, cu caracter profesional, această calitate se poate proba numai prin prezentarea unor dovezi din care să rezulte că persoana în cauză a săvârşit efectiv una sau mai multe fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C.com. ca profesiune (obişnuită) şi în nume propriu.

Deci, în ceea ce priveşte comercianţii-persoane fizice, calitatea de comerciant nu se consideră probată cu dovezi privind existenţa autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului, a înmatriculării în registrul comerţului, titulatura de comerciant folosită în anumite înscrisuri, dobândirea unui fond de comerţ, plata unor impozite pe pro fit, etc. Acestea sunt doar prezumţii împotriva cărora se poate face proba contrară (prezumţii relative). De aceea, ele trebuie folosite împreună cu alte mijloace de probă din care să rezulte exerciţiul efectiv al comerţului, în condiţiile prevederilor art. 7 din Codul comercial (exercitarea de fapte de comerţ, ca profesiune obişnuită).

Probarea calităţii de comerciant fiind o chestiune de fapt, o hotărâre judecătorească prin care s-ar constata această calitate, are şi ea o forţă probatorie relativă? Este o problemă asupra căreia trebuie reflectat.

În cazul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi organizaţiilor co operatiste, calitatea de comerciant se dovedeşte cu actul constitutiv, respectiv prin actul înfiinţării lor, în condiţiile cerute de lege. Aceasta, întrucât scopul societăţilor comerciale este tocmai desfăşurarea unei activităţi comerciale, ele dobândind, aşadar, calitatea de comerciant la data constituirii sau înfiinţării lor.

Secţiunea 4. Încetarea calităţii de comerciant

Încetarea calităţii de comerciant este strâns legată de modul în care această calitate a fost dobândită. Ca atare:

- în cazul persoanei fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea unor fapte de comerţ obiective, cu caracter profesional, încetarea ca lităţii de comerciant, în mod firesc, are loc în momentul în care nu se mai săvârşesc fapte de comerţ ca profesiune obişnuită. Dar trebuie să se ţină seama că încetarea săvârşirii faptelor de comerţ trebuie să fie efectivă şi din ea să rezulte intenţia de a renunţa la calitatea de comerciant; de exemplu, radierea din registrul comerţului sau retragerea autorizaţiei administrative trebuie să fie însoţite de încetarea efectuării unor fapte de comerţ cu caracter profesional.

În ceea ce priveşte efectele juridice ale calităţii de comerciant se pot produce şi după încetarea acestei calităţi, situaţie în care, potrivit art. 707 C. corn., comerciantul retras din comerţ poate fi declarat în stare de faliment pentru datoriile contractate anterior retragerii.

- în cazul societăţilor comerciale, întrucât dobândirea calităţii de comerciant este legată de constituirea lor ca persoană juridică, această calitate se pierde în momentul când societatea încetează să mai existe ca persoană juridică.

Potrivit art. 222 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială îşi încetează existenţa prin dizolvare, care poate avea loc: prin trecerea termenului stabilit pentru furata societăţii; imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia; hotărârea adunării generale; faliment etc.

Dizolvarea societăţii nu atrage, automat, pierderea personalităţii juridice; so cietatea nu mai poate face operaţiuni noi, dar poate face operaţiunile necesare lichidării (personalitate juridică reziduală). Practic, personalitatea juridică a societăţii încetează o dată cu ultima operaţiune de lichidare.

Secţiunea 5. Organisme ale comercianţilor

Trecerea la economia de piaţă impune o înlăturare a structurilor piramidale de comandă adminstrativă: ministerele economice şi centralele industriale cărora le erau subordonate întreprinderile şi prin intermediul cărora primeau fişele de plan, repartiţiile de resurse materiale şi financiare, erau asigurate mijloacele de transport etc. Aceste structuri constituiau şi canalele prin care circulau fluxurile informaţionale descendente şi ascendente (cele orizontale fiind aproape total excluse).

Renunţarea la dirijismul economic şi demolarea structurilor piramidale prin care se realizează activitatea de comandă administrativă în economie, redimen-sionarea unităţilor economice şi transformarea lor în celule economice indepen dente (autonome), modularea lor funcţională (dar şi gestionară), a adus în peisajul economic o diversitate de forme organizatorice (în sectoarele de producţie şi circulaţie a mărfurilor şi serviciilor) de o mare mobilitate şi adaptabilitate la cerinţele pieţei. Dar, aceste noi entităţi de producţie, circulaţie, transport, construcţii, financiar-bancar etc. nu pot funcţiona de sine stătător, rupte unele de altele. Ele au autonomie dar totuşi funcţionează într-un mediu, într-un ansamblu sistematic de tip cibernetic (intercondiţionându -se reciproc). Ele sunt, aşadar, integrate în nişte structuri dar nu piramidale (ca în trecut), ci cibernetic e, cu legături şi interconexiuni pe orizontală între toţi agenţii economici, cu elemente de autocontrol, de feedback, care asigură reglarea acestor noi formaţiuni economice.

Cu alte cuvinte, unităţile economice autorizate, fie că sunt regii autonome, fie societăţi comerciale, de stat, private sau mixte, au nevoie în continuare să fie inte grate într-o structură de ansamblu, dar nu de conducere administrativă ci una informaţională prin intermediul căreia să circule informaţiile necesare funcţionării lor eficiente, optime. Şi, întrucât, structurile piramidale din trecut au fost eliminate sau sunt în curs de eliminare, unul dintre agregatele centrale ale noii structuri infor­maţionale îl constituie camerele de comerţ şi industrie, înfiinţate în temeiul Decretului-Lege nr. 139/1990. Larga paletă de atribuţii ce revin acestor organisme confirmă rolul lor fundamental, acela de a crea condiţiile necesare asigurării promovării intereselor membrilor lor pentru dezvoltarea comerţului şi industriei, corespunzător cerinţelor economiei de piaţă. Este suficient să cităm prevederile art. 5 ale legii cu privire numai la unele dintre activităţile pe care camerele de comerţ şi industrie le desfăşoară şi anume: activităţi de informare şi documentare comercială; colaborează cu Comisia Naţională de Statistică la elaborarea rapoartelor şi publicaţiilor privind evoluţia comerţului şi industriei; ţine registrul de comerţ şi asigură evidenţa firmelor comerciale; publică un Buletin oficial al camerei şi editează publicaţii de informare şi reclamă comercială; organizează şi administrarea târgurilor şi expoziţi ilor specializate; colaborează cu reprezentanţele din România a camerelor de comerţ străine şi altele.

Pentru a colecta informaţii despre activitatea comercială şi industrială, despre capacităţile şi potenţialităţile economice şi financiare ale întreprinderilor şi firmelor comerciale, camerele de comerţ şi industrie dispun de două instrumente: registrul de comerţ şi contactele pe care le au cu autorităţile de stat care sunt obligate să le sprijine (aşa cum se prevede în art. 4 din Decretul-Lege nr. 139/1990: „Organele centrale şi locale sunt obligate să acorde sprijin camerelor de comerţ şi industrie terito rială în vederea realizării scopului pentru care au fost înfiinţate şi realizării acţiunilor pe care le iniţiază".

Introducerea pe calculatoare, în viitorul apropiat, a datelor respective, va crea posibilitatea obţinerii în orice moment a unor informaţii indispensabile pentru orice întreprinzător, despre potenţialii parteneri de afaceri din ţară şi din străinătate.

Vor fi organizate trimiterea şi primirea de misiuni economice în vederea sta bilirii de contacte cu parteneri străini, se vor mijloci întâlniri de afaceri şi se înlesnesc participările membrilor la diferite târguri şi expoziţii internaţionale.

În felul acesta camerele de comerţ şi industrie ajută agenţii economici să -şi pună în aplicare propriile lor politici de comerţ intern şi extern.

Culegerea, concentrarea, selecţionarea şi sistematizarea de informaţii în legătură cu industria şi comerţul nu au loc numai într-un singur sens, adică dinspre autorităţile de stat către agenţii economici autonomi, prin intermediul camerelor de comerţ şi industrie, ci şi invers, dinspre camerele de comerţ şi industrie către autorităţile centrale de stat care trebuie totuşi să asigure o viziune de ansamblu şi să permită luarea în permanenţă de măsuri de corecţie a eventualelor dezechilibre macro - economice, în acest sens, prin art. 11 lit. d din Decretul-Lege nr. 139/1990 se prevede: „Camera de Comerţ şi Industrie a României asigură efectuarea de studii şi acordarea de informaţii şi consultaţii privind comerţul românesc la cererea autorităţilor cen trale de stat".

Camerele de comerţ şi industrie teritoriale se înfiinţează din iniţiativa co mercianţilor şi dobândesc personalitate juridică pe data recunoaşterii înfiinţării de către guvern (art. 2 din Decretul- Lege nr. 139/1990).

În afara camerelor de comerţ şi industrie teritoriale, mai funcţionează Camera de Comerţ şi Industrie a României care se constituie din iniţiativa comercianţilor persoane fizice şi juridice care aderă la statutul Camerei, statut ce se aprobă de adunarea generală (art. 9 şi 10 din Decretul-Lege nr. 139/1990).

Camerele de comerţ şi industrie teritoriale, ca şi Camera de Comerţ şi Industrie a României se organizează şi funcţionează potrivit statutelor lor, aprobate de adunarea generală a membrilor (art. 3 şi respectiv, art. 9 şi 10 din Decretul-Lege nr. 139/1990).

Structura organizatorică internă a camerelor de comerţ şi industrie teritoriale poate fi constituită din secţiuni (art. 3 alin. 2 din Decretul-Lege nr. 139/1990).

Prin lege nu este stabilită şi structura organizatorică a Camerei de comerţ şi Industrie a României (aşa cum este prevăzută pentru camerele de comerţ şi industrie teritoriale), dar, date fiind funcţiile multiple pe care ea le îndeplineşte, este evident că în compunerea sa vor intra cel puţin două departamente: unul de relaţii interne şi altul de relaţii externe.

În privinţa organelor de conducere, la nivelul camerelor de comerţ şi indus trie teritoriale vor funcţiona: adunarea generală, adunările pe secţiuni, colegiul de conducere şi preşedintele (art. 3 alin. 2 lit. a-d din Decretul-Lege nr. 139/1990).

Pentru Camera de Comerţ şi Industrie a României legea nu prevede organele de conducere, aşa încât vor trebui avute în vedere, întocmai ca şi pentru structura sa organizatorică, prevederile statutului de organizare şi funcţionare (la care se referă art. 10 din Decretul-Lege nr. 139/1990).

Sursele de finanţare ale camerelor de comerţ şi industrie teritoriale se constituie din cotizaţiile membrilor, taxe, tarife, comisioane, donaţii, legate şi orice alte venituri realizate din activitatea desfăşurată de acestea (art. 6 din Decretul-Lege nr. 139/1990).

Aceleaşi dispoziţii legale referitoare la constituirea surselor de finanţare sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte Camera de Comerţ şi Industriei a României.

Un alt aspect demn de semnalat în legătură cu camerele de comerţ şi industrie se referă la activitatea jurisdicţională.

Potrivit art. 5 lit. j din Decretul-Lege nr. 139/1990, camerele de comerţ şi indus trie teritoriale pot organiza, la cerere, arbitraje ad-hoc, iar în conformitate cu art. 13 din lege, pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României funcţionează Curtea de arbitraj comercial internaţional.