Subiectele raportului de drept comercial pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Trebuie însă făcută o subliniere şi anume că nu toate societăţile comerciale au personalitate juridică, existând şi societăţi comerciale lipsite de subiectivitate proprie (în această categorie intrând societăţile comerciale cârmuite de dispoziţiile art. 251-263 rămase în vigoare din Codul comercial şi, unele asociaţii înfiinţate conform Decretului-Lege nr. 54/1990, dacă reunesc condiţiile comercialităţii).
În literatura juridică, societatea comercială este definită ca o întrepri ndere pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul constitutiv, în vederea realizării de beneficii (ca subiect de drept autonom sau şi fără această însuşire), afectându-i bunurile necesare pentru îndeplinirea de fapte de comerţ corespunzător obiectului statutar de activitate.
Prototipul originar al societăţii comerciale 1 -a constituit societatea civilă fără personalitate juridică consacrată de dreptul roman. Ea a fost strămoaşa societăţii în nume colectiv de mai târziu (care, de altfel, a şi păstrat multe din caracteristicile acesteia).
Cele dintâi societăţi în comandită sunt cunoscute în perioada prerenascentistă, ele servind, iniţial, ca instrumente prin intermediul cărora deţinătorii de fonduri băneşti puteau să eludeze dispoziţiile prohibite referitoare la împrumutul cu dobândă (existente în acea epocă), aceştia putând să - şi valorifice banii, cu profitul corespunzător, pe această cale ocolită, punându-i la dispoziţia unor comercianţi constituiţi în societăţi, în felul acesta s-a născut acest tip de societate „în comandită" cu două grupe de asociaţi: pe de o parte, împrumutătorii (comanditarii) iar pe de altă Parte, comercianţii debitori (comanditaţii) care gestionau propriu-zis afacerile, plătind comanditarilor, sub formă de cotă- parte din câştiguri, dobânzi camuflate, pentru fondurile băneşti ce le erau puse la dispoziţie de aceştia.
Când, mai târziu, în epoca expansiunii comerţului colonial, s-a ajuns la acumularea de capitaluri considerabile s-au constituit şi primele societăţi pe acţiuni (încă din secolul XVlI-lea), adevărată creaţiune a timpurilor moderne. Cu această ocazie a fost statuat principiul răspunderii mărginite la valoarea aportului individual, desăvârşindu -se, totodată, regimul personalităţii juridice (ca fiind o concesiune acordată de stat).
Evoluţia ulterioară, în această materie, se caracterizează prin instituirea unor forme mixte de societăţi comerciale, încă din secolul XVII societatea în comandită s-a scindat, vechea formă care s-a mai păstrat având denumirea de „comandită simplă", în timp ce noua formă care a luat naştere (prin scindare) a căpătat trăsăturile societăţii pe acţiuni, devenind „societate în comandită pe acţiuni".
Tot aşa, şi „societatea în nume colectiv" nu a rămas în forma sa originară ci a evoluat, căpătând, de asemenea, caracteristici ale societăţii pe acţiuni, devenind, mai târziu, „societatea cu răspundere limitată".
În epoca contemporană sunt întâlnite mai multe tipuri de societate care însă, în funcţie de atractivitatea de care se bucură în rândul agenţilor economici, prezintă grade diferite de proliferare, în ţările industrializate, frecvenţa maximă o deţin societăţile în nume colectiv care s-au bucurat de o mare răspândire în trecut. Societăţile în comandită se află în declin.
Aceste fluctuaţii în ceea ce priveşte frecvenţa îşi au explicaţii de ordin eco nomic, întemeiate pe gradul de funcţionalitate a diferitelor tipuri de societăţi. De exemplu, societăţile cu răspundere limitată au luat locul societăţilor în nume colectiv deoarece acestea din urmă îi expuneau pe asociaţi Ia riscuri prea mari, obligân-du-i să răspundă solidar şi nelimitat faţă de creditori. Iar, societatea pe acţiuni a pro - liferat în dauna societăţii în comandită pe acţiuni fiindcă, spre deosebire de aceasta, a generalizat restrângerea răspunderii asociaţilor la valoarea acţiunilor pe care le deţin, iar, pe de altă parte, a facilitat colectarea de capitaluri mari.