Izvorăşte din dubla sa natură juridică: de contract şi, în acelaşi timp, de formă instituţionalizată prin care i se atribuie, în condiţii determinate, personalitate juridică.
În accepţiunea clasică, ce derivă din prevederile art. 1491 C. civ. (prin care se statuează că „societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, în scopul de a împărţi foloasele ce ar putea deriva"), accentul s-a pus pe contractualitate (contractul fiind denumit adesea şi pact societar). Textul art. 1491 C. civ. nu se referă totuşi explicit la voinţa comună a asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de câştiguri.
Definiţia din art. 1491 C. civ. convine numai societăţilor comerciale fără personalitate juridică, omiţându-le însă pe cele mai importante (din punct de vedere economic), cele care dobândesc calitatea de subiect autonom de drept şi care includ şi o altă trăsătură adiţională - personalitatea juridică.
Societatea comercială cu personalitate juridică se diferenţiază de societatea civilă atât prin natura ei instituţionalizată, cât şi prin unele trăsături care-i sunt proprii.
În ceea ce priveşte primul aspect, al instituţionalizării, legiuitorul a atribuit anumitor tipuri de societăţi comerciale, în condiţii determinate, personalitate juridică. Aşadar, societatea comercială care este iniţiată printr-un act juridic, pactul societar (sau contractul de societate), devine, prin căpătarea personalităţii juridice, subiect autonom de drepturi şi obligaţii, acţionând în circuitul civil independent de membrii componenţi, în acest sens trebuie înţeleasă dubla sa natură juridică ce îmbină indisolubil atât o latură voliţionistă (a asociaţilor), cât şi alta instituţională (ca efect al legii).
În epoca contemporană, natura instituţională a societăţii comerciale devine precumpănitoare, în dauna caracterului contractual. Acest fenomen se explică prin poziţia tot mai marcantă pe care societăţile comerciale o ocupă în economie, calitatea de subiect autonom de drept conferind acestora vocaţia de a deveni agenţi economici deosebit de puternici şi influenţi. De aceea, statul consideră necesar să se condiţioneze recunoaşterea personalităţii juridice de un control prealabil de legalitate şi, totodată, să edicteze măsuri obligatorii, destinate să ocrotească interesele generale, îndeosebi împotriva practicilor monopoliste sau concurenţei neloiale. Ca atare, exercitarea libertăţii de voinţă (de care depinde pactul societar), ca şi activitatea ulterioară trebuie să se concilieze cu respectul normelor aplicabile în economia naţională.
Sub celălalt aspect, al trăsăturilor proprii societăţii comerciale, aceasta se individualizează prin specificitatea activităţii pe care o desfăşoară, potrivit actelor constitutive (contract şi statut). Aşa încât, deşi urmăreşte realizarea de foloase ce se împart între membrii săi (întocmai ca şi în societatea civilă), societatea comercială obţine aceste câştiguri prin efectuarea unor operaţiuni substanţial diferite de cele civile. Particularismul constă în funcţia societăţii comerciale de a îndeplini fapte şi acte de comerţ.
Concepţia cu privire la noţiunea de „societate comercială" a evoluat foarte mult, trăsătura contractualităţii estompându-se şi relevându-se, în schimb, structura tipică de organizare, cea de întreprindere. Aşa încât, relevantă devine nu atât condiţia pluralităţii de asociaţi, cât afectarea de bunuri în vederea organizării corespunzătoare a viitoarei societăţi. Deci, factorului subiectiv (personal) tinde să i se substituie un altul de natură obiectivă (afectarea de bunuri pentru realizarea unei finalităţ i economice).
Instrumentul optim pentru organizarea structurii funcţionale a societăţii comerciale este întreprinderea. Societatea comercială se prezintă în esenţă ca „ un mod de organizare a întreprinderiî".