Pin It

Atât Cocul comercial român cât şi Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale nu definesc contractul de societate, ci doar se limitează a stabili condiţiile de formă şi de fond, prin disp. art. 1491 C.civ. român, contractul de societate poate fi definit ca fiind acordul de voinţă prin care două sau mai multe persoane consimt să constituie, prin aporturi individuale, un fond comun, destinat unei activităţi lucrative, desfăşurate împreună, prin îndeplinirea de acte de comerţ, în scopul de a împărţi foloasele realizate. Rezultă din această definiţie, că contractul de societate are următoarele caracteristici: are un caracter consensual, patrimonial, oneros, comutativ şi comercial.

Contractul este consensual, ceea ce înseamnă că el se formează prin sim plu acord de voinţă al părţilor (partenerilor).

La baza societăţii comerciale stă, în momentul înfiinţării sale, principiul libertăţii de voinţă, dar consensualismul nu trebuie absolutizat. Părţile care încheie contractul de înfiinţare a societăţii comerciale beneficiază de libertatea de voinţă în anumite condiţii stabilite prin dispoziţii legale imperative, referitoare mai ales la obiec tul de activitate al entităţii colective. Aceasta, în scopul protejării intereselor de ordin general. Câmpul consensualităţii include, îndeosebi, determinarea de către asociaţi a structurii de organizare, delimitarea specificului activităţii proiectate, cotele de aport ale asociaţilor, componenţa bunurilor ce vor forma activul, precizarea duratei şi modului de funcţionare a societăţii, instituirea organelor de conducere şi gestiune, adoptarea criteriilor de repartizare a beneficiilor.

Natura oneroasă a contractului de societate comercială derivă din aceea că fiecare asociat înţelege să devină membru al societăţii comerciale cu scopul -vădit patrimonial - de a obţine „foloasele ce ar putea deriva" din activitatea desfăşurată. Art. 1491 C. civ. foloseşte noţiunea de „ foloase" care este sinonimă cu cea de „beneficii" (care se defineşte ca un element patrimonial pozitiv, constând într- un câştig bănesc sau de altă natură, dar tot materială).

Contractul de societate comercială face parte din specia contractelor comutative, deoarece întinderea obligaţiilor pe care şi le asumă fiecare dintre asociaţi este certă şi determinată încă de la data încheierii actelor constitutive a socie tăţii. Faptul că rezultatele economice ale activităţii desfăşurate în comun se pot solda şi cu eventuale pierderi, nu numai cu beneficii, nu transformă contractul de societate într-o operaţiune aleatorie. Elementul de incertitudine constând în riscul de deficit nu prezintă relevanţă pentru caracterizarea, sub acest aspect, a contractului de societate.

În ceea ce priveşte elementele constitutive ale contractului de societate comercială, acestea sunt cele generale (comune tuturor contractelor): capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza, prevăzute de art. 948-968 C. civ. (cu unele adaptări), dar şi unele specifice cum sunt: obligarea asociaţilor de a contribui prin aporturi la formarea patrimoniului societar, exercitarea în comun a activităţii statutare convenite şi participarea la beneficii şi pierderi.

Referitor la capacitatea părţilor, este de făcut sublinierea că, întrucât aso cierea presupune prin definiţie constituirea unui patrimoniu social, distinct de cel al părţilor contractante, acest fond comun realizându-se prin aporturile subscrise, perfectarea contractului de societate impune capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice, iar în ceea ce priveşte persoanele juridice, abilitările statutare corespunzătoare.

Consimţământul, un alt element constitutiv al contractului de societate implică voinţa specifică de asociere a două sau mai multe persoane, în scopul de a îndeplini în comun activitatea de natură comercială convenită (intenţia părţilor presupune, obligatoriu, affectio societatis).

Ca în orice contract civil, voinţa asociaţilor trebuie să fie conştientă şi liberă, adică să nu fie afectată de eroare, doi sau violenţă. Regimul juridic al erorii diferă în funcţie de felul societăţii; de exemplu, eroarea asupra persoanei atrage nulitatea relativă numai în cazul societăţilor în care acest element de ordin subiectiv este esenţial, adică societăţile de persoane nu şi de capitaluri. Eroarea asupra obiectului contractului, viciază consimţământul în condiţiile dreptului comun. Dolul, spre a vicia consimţământul, trebuie să îndeplinească, datorită caracterului plurilateral al con tractului de societate, condiţia de a emana de la toţi coasociaţii, în caz contrar ex-cluzându-se anularea contractului, chiar parţială.

Existenţa cauzei de nulitate, care trebuie să fie constatată prin hotărâre judecătorească, poate atrage desfiinţarea retroactivă a contractului de societate, însă, în cazul când participanţii sunt numeroşi, regimul juridic suferă o serie de atenuări, derogatorii de la dreptul comun, spre a se evita consecinţele vădit mai grave decât în contractele uzuale (într-adevăr, în timp ce într-o convenţie bilaterală urmările anulării nu afectează decât cele două părţi în cauză, în raporturile juridice p lurila- terale interesele afectate sunt mult mai numeroase). Ca atare, s-a învederat necesitatea restrângerii efectelor nulităţilor, lucru ce s-a realizat prin izolarea sancţiunii în sfera raportului juridic viciat. Această soluţie era reglementată prin art. 189 alin. l C. com. potrivit căruia „excluderea asociatului nu atrage, prin ea singură, dizolvarea societăţii". Dar, întrucât art. 189 C. com. a fost abrogat, în astfel de cazuri, se poate recurge la prevederile din Legea nr. 31/1990 care se referă la supravieţuirea societăţilor de persoane sau societăţilor cu răspundere limitată chiar în cazul extrem al reducerii numărului de asociaţi la limita minimă.

Obiectul contractului, un alt element constitutiv al contractului de societate comercială are particularităţi care servesc pentru delimitarea societăţilor comerciale de cele civile.

Potrivit art. 1492 C. civ. prin obiect al contractului de societate se înţelege ansamblul de operaţiuni pe care aceasta urmează să le îndeplinească în vederea realizării de beneficii de către asociaţii în cauză. El trebuie să fie determinat sau determinabil (dacă aportul constă într-un bun) sau posibil şi personal (dacă aportul constă dintr-un fapt sau activitatea unui asociat). De asemenea, obiectul trebuie să fie licit. Art. 1513 C. civ., care este aplicabil şi în cadrul raporturilor comerciale, con - sideră ca fiind ilicit contractul prin care un asociat, fie îşi atribuie totalitatea câşti gurilor prin clauza leonină, fie se declară dispensat de obligaţia de a participa la pierderi.

Determinarea obiectului posibil al unei societăţi comerciale este oarecum îngreunată prin aceea că nu există un text anume în Legea nr. 31/1990 prin care să se definească sau să se enumere astfel de activităţi. Sunt însă diverse acte normative din a căror dispoziţii se poate deduce tabloul posibilităţilor şi restricţiilor. Astfel, prin art. 4 din fosta Lege nr. 35/1991 care făcea enumerarea domeniilor în care sunt posibile investiţiile străine (care interesează însă şi celelalte societăţi comerciale). Un alt act normativ este Hotărârea Guvernului nr. 201/1990, care, în anexa l, include o listă intitulată „Categorii orientative de activităţi pentru care se pot organiza întreprinderi mici, asociaţii cu scop lucrativ, asociaţii familiale şi activităţi independente ale unor persoane fizice". Este vorba de activităţi atât din domeniul producţiei şi comercializării, cât şi cel al serviciilor. Prin Legea nr. 31/1990 este prevăzut că activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale se stabile sc de Guvern, iar în aplicarea acestor prevederi s-a emis Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990 prin care sunt stabilite delimitările necesare.

Cauza licită, ca element constitutiv al contractului de societate, constă în finalitatea de a constitui un fond social comun şi de a-1 afecta exercitării unor anumite acte de comerţ în vederea obţinerii de beneficii destinate a fi împărţite între asociaţi în modul convenit.

Prezintă interes deosebit şi elementele specifice ale contractului de societate: aportul asociaţilor, exercitarea în comun a activităţii statutare şi participarea la beneficii şi pierderi.

Cu privire la aportul asociaţilor acesta reprezintă valoarea patrimonială cu care orice asociat convine (prin actul constitutiv dar şi prin subscripţii ulterioare) să contribuie la alcătuirea sau majorarea capitalului social, în condiţiile şi în termenele stipulate. Aportul constituie o condiţie specifică întrucât ea nu este întâlnită în activitatea desfăşurată de persoanele fizice. Specificitatea decurge din cal itatea societăţii de subiect colectiv de drept distinct de personalitatea fiecărui asociat.

Noţiunea de aport social, la fel cu orice alt act juridic patrimonial, are două laturi distincte: manifestarea de voinţă, prin care asociatul se obligă să contribu ie la constituirea capitalului social, şi un fapt juridic, constând în predarea (la data con venită) a bunului subscris.

De regulă, angajamentul stipulat în contractul de societate (de a contribui la constituirea capitalului social) se naşte concomitent cu perfectarea contractului. Face excepţie societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, în cazul cărora asociatul putând să-şi manifeste acordul de a contribui la formarea capitalului social prin semnarea prospectului de emisiune a acţiunilor, lansat de fondatori. Această operaţie specifică prin care se asumă obligaţia respectivă poartă denumirea de subscripţie.

Distinct de angajamentul luat, asociatul este ţinut să-1 şi aducă la îndeplinire, procedând, după caz, la predarea bunului sau cesiunea dreptului ce reprezintă aportul. Operaţiunea poartă numele de vărsământ (în doctrină se foloseşte expresia de liberare a aportului).

Între subscriere şi vărsământ există nu numai deosebire de natură, dar pot să apară şi decalaje de timp între ele (vărsământul putând interveni la o dată ulterioară, în decursul funcţionării societăţii).

În mod corelativ distincţiei ce se face între „subscripţie" şi „vărsământ", prin lege se face distincţia între „capitalul subscris" şi „capitalul vărsat".

În legătură cu celălalt element specific al contractului de societate „exercitarea în comun a activităţii statutare" nu sunt de făcut observaţii deosebite, decât că orice societate (cu excepţia, desigur, a celor unipersonale) implică voinţa membrilor „de a conlucra"în scopul îndeplinirii faptelor de comerţ ce se încadrează în finalităţile prevăzute de actele constitutive.

Cel de al treilea element specific al contractului de societate îl constituie „participarea la beneficii şi pierderi". Criteriile de împărţire a câştigurilor, periodicitatea repartizării acestora, cât şi modul de imputare distributivă a pierderilor se stabilesc exclusiv prin voinţa concordantă a asociaţilor. Iar, dacă nu s-a stabilit nimic în această privinţă dividendele se plătesc asociaţilor în proporţie cu cota de participare la capitalul social.

Dividendele nu pot fi distribuite decât din „beneficiile reale", în caz de încălcare a acestei reguli dividendele încasate contrar dispoziţiilor legale trebuind a fi restituite societăţii.