Potrivit disp.art.2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale sunt consacrate cinci tipuri de organizare asociativă: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea în comandită pe acţiuni; societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
Criteriul folosit de disp.art.2 din Legea nr. 31/1990 pentru clasificarea societăţilor comer ciale în cele cinci tipuri menţionate mai sus îl constituie întinderea obligaţiilor pe care asociaţii şi le asumă pentru datoriile contractate de societate în cursul activităţii sale statutare. Din acest punct de vedere societăţile comerciale se împart în două categorii: cele ai căror asociaţi răspund nemărginit şi solidar pentru pasivul comun şi cele ai căror asociaţi pot fi urmăriţi de creditorii societăţii pentru datoriile entităţii colective, numai în limita aportului fiecăruia dintre ei. Din prima categorie fac parte societăţile de persoane, al căror prototip îl reprezintă societatea în nume colectiv, pe când din cea de-a doua categorie fac parte societăţile de capitaluri, al căror model îl constituie societatea pe acţiuni (aici intră şi societatea cu răspundere limitată). O poziţie intermediară o deţine tipul de societate în comandită simplă şi pe acţiuni, în cadrul cărora întinderea riscului pentru pasivul societăţii diferă, în sensul că asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar pentru datoriile comune, pe când comandi tarii sunt ţinuţi numai până la concurenţa aportului convenit.
Societatea în nume colectiv este cel mai vechi tip de societate comercială cunoscut şi este reglementată în disp.art.3-7 din Legea nr.31/1990, împreună cu societatea în comandită simplă. Era corespunzătoare nevoilor comerţului tradiţional şi-i unea pe comercianţii care se cunoşteau şi care căutau să dea un maxim de garanţii creditorilor lor. Şi, într-adevăr, acest tip de societate s-a bucurat de un maxim de credit. Aceasta, întrucât capitalul social constituie o garanţie importantă pentru creditorii sociali, fiind excluşi creditorii personali ai asociaţilor, în plus, fiecare dintre asociaţi răspunde integral şi solidar, cu întregul său patrimoniu personal, pentru datoriile societăţii. Astfel, creditorii societăţii, care vor fi plătiţi în principal din bunurile sociale, vor avea, între altele, un drept de gaj asupra averii oricărui asociat, indiferent că asupra fiecăruia dintre averile asociaţilor vin în concurs şi creditorii proprii ai acestora.
Creditul societăţii fiind legat de cel al fiecărui asociat, orice schimbare survenită în legătură cu persoana acestora modifică echilibrul societăţii.
Societatea în comandită simplă reuneşte2 categorii de membri: comanditaţii şi comanditarii.
Comanditaţii sunt exact în aceeaşi situaţie cu asociaţii în nume colectiv. Deci, ei răspund nelimitat şi solidar pentru întregul pasiv.
Comanditarii, dimpotrivă, nu sunt comercianţi ei sunt capitaliştii care se asociază doar pentru o sumă limitată. Comanditarul furnizează un capital, care va face parte din capitalul social, şi la nivelul căruia îşi mărgineşte şi riscurile. Ca atare, el seamănă mai mult cu un împrumut, dar cu două diferenţe esenţiale: împrumută-torul îşi recuperează banii dacă împrumutatul face afaceri nerentabile, pe când comanditarul îşi asumă riscul ca aportul său la capitalul social să fie preluat de creditorii societăţii; apoi, împrumutătorul nu are dreptul să intervină în afacerile societăţii, în timp ce comanditarul este asociat.
Societatea pe acţiuni a luat naştere ca urmare a necesităţii acumulării de mari capitaluri necesare realizării marilor întreprinderi industriale moderne, dar şi a băncilor şi altor organizaţii financiare precum şi a altor organizaţii de mari proporţii. în acest scop, se face apel la un public larg care le poate aduce resurse considerabile şi în mod durabil. Dar, publicul doreşte, în acelaşi timp, să -şi conserve posibilitatea să-şi recupereze rapid fondurile investite, negociind titlurile de credit pe care le posedă pe pieţele financiare organizate. Aceasta presupune divizarea capitalului în acţiuni care sunt titluri negociabile.
În acest tip de societate, toţi asociaţii au poziţia de acţionari.
Nu toate societăţile pe acţiuni corespund unor mari întreprinderi, având mii de acţionari, şi nici toate nu sunt cotate în bursa de valori, în fapt, multe soc ietăţi pe acţiuni nu au decât un număr restrâns de asociaţi şi păstrează ceva din spiritul societăţilor în nume colectiv. Numai puţine societăţi de acest tip au acţiunile cotate la bursă, ele fiind, desigur, cele mai importante.
Interesul pe care îl prezintă acest tip de societate pentru întreprinderile de talie medie, unde asociaţii se cunosc şi sunt puţin numeroşi, constă în aceea că sunt supuse regimului fiscal al societăţilor de capitaluri care, în majoritatea ţărilor, este mai favorabil. De asemenea, facilitarea transmiterii acţiunilor care sunt la purtător economiseşte timpul şi mijloacele, cedarea acţiunilor făcându-se fără a fi necesară întocmirea vreunui act juridic.
Societatea pe acţiuni prezintă şi inconveniente în sensul că mecanismele sale de funcţionare sunt astfel concepute încât să se bazeze pe un număr mare de acţionari, care în cea mai mare parte nu se pricep în afaceri şi, deci, trebuie protejaţi, ceea ce se realizează printr-o reglementare adecvată.
Viaţa societăţii pe acţiuni se bazează pe legea majorităţii. Aceasta (majoritatea) este aceea care desemnează organele de conducere, aprobă conturile anuale şi modifică, atunci când este cazul, pactul social. Toţi acţionarii având drept de vot, există o aparenţă de democraţie, însă, trebuie să se ţină seamă că această majoritate nu se calculează pe cap de acţionar, ci în funcţie de capital, în principiu, un drept de vot este ataşat unei acţiuni, dar acţionarul care va poseda jumătate din acţi uni va putea să-şi impună voinţa sa masei de acţionari între care este împărţit restul de capital. Mai mult decât atât, în cazul societăţilor cu acţionari numeroşi nici nu este necesar să posezi majoritatea acţiunilor pentru a controla eficient societatea, căci majoritatea se calculează în raport cu voturile exprimate, or, mulţi acţionari nu se prezintă la adunările generale sau recurg la reprezentanţi. Aşa încât, este adesea posibil să fie controlată o societate având în posesie un procent destul de slab din capitalul social, de exemplu 25 %. Dar, trebuie, în astfel de cazuri, să nu existe un grup coerent de acţionari concurenţi care să posede un pachet de acţiuni similar.
Grupul care controlează societatea alege şi pe conducătorii acesteia. Practic administratorii marilor societăţi ajung să fie recrutaţi prin cooptare: administratorii în funcţiune alegându -şi succesorii şi apoi prezentându-şi opţiunea lor şi în adunarea generală.
Totuşi, grupul majoritar va trebui să administreze societatea nu în profitul său exclusiv, ci în interesul social (al societăţii). De aceea, prin lege se adoptă măsuri de natură să protejeze interesele acţionarilor minoritari.
Societatea în comandită pe acţiuni este o varietate de societate pe acţiuni în cadrul cărora subzistă un număr de comanditari având calitatea de comercianţi, care deci sunt răspunzători pentru datoriile sociale, în timp ce restul sunt doar acţionari. Acest tip de societate este preferat de oamenii de afaceri din sec. XIX, dar în zilele noastre ele au doar un caracter de excepţie.
Societatea cu răspundere limitată este parţial o societate de persoane, prin aceea că părţile sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile şi ele nu pot fi cedate unor noi asociaţii decât dacă sunt agreaţi de majoritatea celorlalţi. Dar, ea este şi societate de capitaluri, prin aceea că asociatul, ca şi comanditarul sau acţionarul nu aduc decât o anumită sumă de bani în cadrul societăţii, în raport cu care îşi limitează riscul (de unde şi expresia „societate cu răspundere limitată"). Deci, fiecare asociat cu răspundere limitată va fi ţinut pentru datoriile societăţii numai în măsura capitalului subscris personal.