Drept

Secţiunea 1. Noţiunea de obligaţie

În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în conţinutul căruia intră „dreptul de creanţă", (latura activă), ce aparţine creditorului şi corelativului acestuia, „datoria", (latura pasivă), ce incumbă debitorului. Deci, în sens larg, obligaţia este un raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ-creditorul, de a cere subiectului pasiv - debitorul, de a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii (în caz de neexecutare).

În sens restrâns, accentul definiţiei este pus numai pe latura pasivă a raportului juridic, aşa încât obligaţia se consideră a fi acel raport juridic în virtutea căruia debitorul este ţinut faţă de creditor la o prestaţie pozitivă (a da sau a face), fie la o absenţiune (a nu face).

Raportul de obligaţie comportă ca elemente de structură: subiectele, conţinutul şi obiectul.

Subiectele raportului juridic obligaţional pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice, în mod excepţional putând participa în mod direct şi statul care poate apărea ca subiect într-un raport de obligaţie.

Natura şi complexitatea unor obligaţii pot determina ca acelaşi subiect să întrunească, în persoana sa, dubla calitate: de creditor al unei prestaţii şi de debitor al altei prestaţii (aşa, de exemplu, într-un raport juridic de vânzare-cumpărare, vânzătorul nu este numai creditor al preţului, ci, în mod corelativ, şi debitor al obligaţiei de transferare a proprietăţii şi de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditor în ceea ce priveşte dreptul de a primi bunul, dar şi debitor al preţului cuvenit pentru lucrul cumpărat). De aceea, subiectele acestor obligaţii vor fi desem nate prin denumiri perechi: vânzător-cumpărător, locator-locatar, mandant-mandatar, împrumutător-împrumutat etc.

Conţinutul raportului juridic de obligaţie este format din dreptul de creanţă care aparţine creditorului şi datoria corelativă dreptului de creanţă care incumbă debitorului.

Obiectul raportului de obligaţie - conceput ca acţiune sau abstenţiune concretă la care este îndatorat subiectul pasiv şi îndreptăţit subiectul activ -, poate consta fie într-o prestaţie pozitivă (a da sau a face ceva), fie într-o abstenţiune (de a nu face ceva) la care, în lipsa obligaţiei asumate, subiectul pasiv ar fi îndreptăţit.

A da înseamnă obligaţia de a constitui sau transmite un drept real oarecare (de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de pro prietate asupra lucrului vândut este o obligaţie „de a da", care nu se confundă cu obligaţia de a preda mate rialmente lucrul vândut, care este o obligaţie „de a face").

Obligaţia „de a face" este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare şi, în general, orice prestaţie pozitivă (astfel, de .exemplu, obligaţia vânză torului de a preda lucrul vândut sau obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, ori obligaţia unei persoane de a presta anumite servicii).

Obligaţia „de a nu face" constă într-o abţinere, la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut face în lipsa obligaţiei asumate (de exemplu, proprietarul unui teren se obligă faţă de vecinul său să nu facă o construcţie pe propriul său teren, pentru a nu-i acoperi vederea; această obligaţie este „de a nu face", proprietarul terenului abdicând de la o prerogativă pe care o avea în virtutea dreptului său de proprietate).

Secţiunea 2. Izvoarele obligaţiilor comerciale

Deşi obligaţiile comerciale pot lua naştere din toate sursele consacrate de dreptul civil, totuşi cel mai important izvor rămâne contractul. Dar, practica comercială a scos în evidenţă, pe lângă contracte, două noi izvoare care, deşi au ca fundament tot voinţa părţilor, totuşi nu pot fi confundate cu contractele, prezentând particularităţi proprii. Este vorba de actul juridic complex şi actul juridic unilateral (declaraţia unilaterală de voinţă sau angajamentul unilateral).

Actul juridic complex se distinge de contractele obişnuite cu pluralitate de părţi participante prin aceea că este absentă contranetatea intereselor.

Într-adevăr, în contractele obişnuite, voinţele care concură la formarea contractului sunt emanaţia unor persoane cu interese opuse (care caută satisfacerea acestora printr-o conciliere). Dimpotrivă, în actele complexe, părţile au interese con cordante în vederea realizării unui ţel comun, ele nu se luptă, ci colaborează. De exemplu, în materie de vânzare-cumpărare, vânzătorul se luptă să obţină cel mai avantajos preţ pe lucrul său, sau pentru serviciul prestat, pe când cumpărătorul tinde să Ie dobândească cu minimum de sacrificii băneşti, în opoziţie cu contractul de vânzare-cumpărare, în deciziile de constituire a societăţilor comerciale (act juridic complex) părţile urmăresc, cel puţin teoretic, un scop comun şi anume exercitarea comerţului în vederea obţinerii de profituri ce urmează a fi împărţite asociaţilor pe baza principiului proporţionalităţii aporturilor.

Faţă de paralelismul intereselor, apare logic şi aplicarea principiului majoritar, potrivit căruia legiuitorul prezumă că un anumit număr din părţile participante la elaborarea actului juridic complex reprezintă voinţa unanimă (voinţă producătoare de efecte juridice). Cu alte cuvinte, este sacrificată voinţa minorităţii pe baza prezumţiei că un anumit număr de asociaţi reprezintă voinţa unanimităţii (fără ideea paralelismului scopurilor nu ar fi fost posibilă sacrificarea voinţei unora dintre contractanţi). Este evident că fără aplicarea principiului majoritar formarea societăţilor n -ar fi posibilă.

Actul juridic unilateral, care are drept fundament declaraţia unilaterală de voinţă ca izvor independent de obligaţii, s-a născut ca necesitate a explicării fundamentului cambiei, ca şi al titlurilor de credit.

S-a argumentat că, în măsura în care se acordă voinţei efect creator în materie contractuală, în mod logic nu poate fi negat acelaşi efect voinţei manifestată izolat, în afara oricărui raport, dacă ea are drept scop să creeze, în sarcina autorului său, o datorie.

Codul civil a consacrat o seamă de instituţii care au la bază puterea de legământ a declaraţiei unilaterale de voinţă. Este vorba de: purga imobiliară (potrivit căreia dobânditorul unui imobil grevat de sarcini ipotecare, care vrea să le radieze prin purga, va fi legat de oferta făcută creditorilor că va plăti creanţele garantate cu ipotecă, până la concurenţa preţului); voinţa testatorului care este eficace, fără necesitatea participării eredelui la act sau acceptarea posterioară a acestuia; renunţarea la un drept, cum este remiterea de datorie etc.

În materie comercială, declaraţia unilaterală de voinţă ca izvor de obligaţii a luat naştere ca fundament al obligaţiei emitentului unei cambii, căpătând în prezent numeroase alte aplicaţii şi anume: subscrierea unui titlu de credit la ordin sau la purtător, prin care emitentul titlului se obligă faţă de posesorul legitim al acestuia; promisiunea emitentului unei oferte, care îşi asumă astfel obligaţia de a nu o revoca mai înainte de expirarea termenului necesar pentru răspuns etc.

Ordinea publică intervine uneori energic în obligaţiile comerciale, astfel încât unele obligaţii decurg direct din lege, aşa cum este, de exemplu, obligaţia de a cere înmatricularea în Registrul comerţului (art. l din Legea nr. 26/1990).

Secţiunea 3. Particularităţi ale obligaţiilor comerciale

1. Subiectele obligaţiilor comerciale

În privinţa subiectelor, obligaţiile comerciale se deosebesc de cele civile sub două aspecte principale: lipsa consideraţiei ce se acordă persoanei şi faptul că subiecte ale obligaţiilor comerciale sunt atât indivizii, cât şi societăţile comerc iale.

1. a) în cazul multor obligaţii civile, consideraţia ce se acordă persoanei joacă un rol important, pe când în ceea ce priveşte obligaţiile comerciale, această luare în considerare este de cele mai multe ori absentă (exceptându-se unele contracte cum sunt, de exemplu: contractul de societate, contractul de mandat etc.). Acest lucru se explică prin aceea că dreptul comercial este dreptul negustorilor, industriaşilor şi bancherilor, care sunt prezumaţi ca fiind capabili şi experimentaţi în afaceri. Aşa înc ât, problemele privind capacitatea, vicierea consimţământului, libera exprimare a voinţei rămân pe un plan secundar (sau voit neluate în considerare). Aşa, de exemplu, nu se pune problema dacă cel care a andosat un titlu se putea sau nu obliga valabil, pentru a face să depindă de acest considerent soarta raportului juridic. Tot astfel, faptul că un incapabil a subscris şi el acţiuni nu va afecta actul de constituire a societăţii pe acţiuni.
2. b) Subiecte ale obligaţiilor comerciale sunt atât persoanele fizice, cât şi societăţile comerciale (care sunt rodul voinţei umane, dar care, prin durata virtuală a existenţei lor şi prin putere sunt superioare). Astfel, acordurile dintre societăţi pot genera efecte neprevăzute care se răsfrâng asupra tuturor acţionarilor, fără ca aceştia să aibă mijloace adecvate de a le neutraliza. De aceea, spre deosebire de dreptul civil care priveşte societatea ca pe un contract, dreptul comercial vede în societate un organism în acţiunea lui de agent economic în cadrul economiei de piaţă.
3. Autonomia voinţei, libertatea contractuală şi buna-credinţă

Proclamând autonomia voinţei, dreptul civil recunoaşte, pe această bază, libertatea contractuală. De aceea, el se preocupă să dezvăluie voinţa reală (intimă) a celui care s-a obligat.

Dreptul comercial, dimpotrivă, ţinând seama în special de necesitatea stabilităţii raporturilor obligaţionale asumate de comercianţi, se preocupă mai degrabă de „voinţa declarată" a părţilor decât de „voinţa lor internă". Deseori, comercianţii încheie tranzacţii fără a se cunoaşte între ei, şi, de asemenea, ei uzează şi chiar abuzează de imprimate-tip. Deci, în aceste condiţii, nu îşi găseşte decât cu greu loc „voinţa internă".

Particularităţile „voinţei declarate" a societăţilor comerciale se reflectă şi pe planul principiului libertăţii contractuale, în prezent, postulatele liberalismului contractual, rezultat al acordurilor liber consimţite între oameni, sunt puse sub semnul îndoielii şi chiar se afirmă decesul liberalismului contractual.

De asemenea, elementele bunei-credinţe care joacă un rol atât de mare în asumarea obligaţiilor civile, în dreptul comercial se estompează, în general, legea comercială ia în considerare regularitatea obiectivă, făcându-se referire la buna-credinţă numai pentru a sancţiona concurenţa neloială.

3. Formalismul

Formalismul în cadrul obligaţiilor comerciale răspunde cerinţelor obiective ale practicii comerciale. Formele juridice, departe de a fi un obstacol la încheierea actelor juridice, constituie, dimpotrivă, un mijloc de facilitare a acestora, prin aceea că: se evită discuţiile ulterioare privind formarea contractului şi interpretarea lui; permite recunoaşterea naturii actului după titlul care i s-a dat etc. De aceea, nu se va putea încheia, de exemplu, un contract de societate decât prin înscris autentic sau un contract de depozit bancar fără a fi îndeplinite anumite forme speciale.

4. Caracterul sinalagmatic

Pentru că timpul comerciantului costă bani, în dreptul comercial nu există acte gratuite, ca în dreptul civil. Chiar şi acele obligaţii care în dreptul civil se pre supun a fi gratuite (mandat, depozit), în dreptul comercial sunt asumate în consideraţia unei remuneraţii corespunzătoare.

De aceea, regula în materie comercială este aceea că în toate cazurile, obligaţiile în această materie au un caracter sinalagmatic.

5. Prioritatea aparenţei

Una din caracteristicile specifice obligaţiilor comerciale (în raport cu cele civile) este sacrificarea realităţii în favoarea aparenţei.

Atunci când dreptul civil este const râns la un asemenea sacrificiu, el se străduieşte să justifice acest lucru prin „eroarea comună". Astfel, s-a decis că bunul vândut nu mai poate fi revendicat de adevăratul proprietar de la cumpărătorul care 1 -a dobândit de la proprietarul aparent, dacă acest cumpărător a fost în imposibilitatea obiectivă de a certifica valabilitatea actului de proprietate.

Dreptul comercial nu ţine neapărat să cunoască realitatea drepturilor, el având încredere în aparenţă, dar, în acelaşi timp, multiplică formalităţile pentru a preveni surprizele. Aşa, de exemplu: pentru a se evita discuţiile în legătură cu încheierea contractelor de societate este pretinsă în toate cazurile forma autentică; pentru a se preveni litigiile în legătură cu atacarea hotărârilor adunărilor generale, există obligaţia publicării acestora în Monitorul Oficial.

Procedându-se în acest mod, circulaţia bunurilor şi a drepturilor este mult uşurată, pentru că se poate discuta cu titularul aparent şi se poate asigura prin pu blicitate sau prin posesia titlului un drept incontestabil.

Legea comercială oferă mai multe exemple cu privire la preferinţa dreptului comercial pentru aparenţă. Aşa, de exemplu, neîndeplinirea de către fondatorii societăţii pe acţiuni a formalităţilor de autorizare şi înmatriculare nu poate impieta asupra drepturilor terţelor persoane (ca atare, în cazul neregulatei constituiri a societăţii, fondatorii răspund direct, nelimitat şi solidar pentru obligaţiile asumate în numele societăţii).

6. Solidaritatea codebitorilor

Solidaritatea presupune existenţa unei pluralităţi de subiecte active sau pasive ale unei obligaţii, scopul său fiind împiedicarea diviziunii unei obligaţii.

Sediul general al instituţiei solidarităţii este în dreptul civil, care consacră regula că divizibilitatea creanţei este regula, iar solidaritatea, excepţia şi că ea nu se prezumă, aplicarea solidarităţii necesitând o stipulare expresă a părţilor.

Pentru a asigura o mai deplină ocrotire a creditorilor, precum şi securitatea tranzacţiilor, legiuitorul comercial a inversat această regulă, adică solidaritatea este regula şi divizibilitatea creanţei excepţia, instituind prezumţia de solidaritate a debitorilor. Astfel, în art. 42 C. corn. se prevede că „în obligaţiile comerciale, codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrară".

Deci, după cum se vede, soluţia consacrată de Codul comercial este diametral opusă cele prevăzute de art. 1041 C. civ. întrucât solidaritatea este de natura obligaţiilor comerciale, ea nu trebuie stipulată expres în convenţia părţilor.

Prezumţia de solidaritate a codebitorilor este o prezumţie relativă, acest lucru rezultând din art. 42 C. com. care prevede că codebitorii sunt ţinuţi solidar „afară de stipulaţie contrară". Aşa încât, părţile pot înlătura prin convenţia lor solidaritatea, stipulând că obligaţia asumată este divizibilă. Răsturnarea prezumţiei de solidaritate se poate face cu orice mijloc de probă prevăzut de art. 46 C. com.

De asemenea, dreptul comercial nu se ocupă decât de solidaritatea pasivă, adică reglementează obligaţiile solidare din punct de vedere al debitorilor.

Solidaritatea pasivă are drept scop să permită creditorului să ceară executarea integrală a creanţelor oricărui debitor, adăugându-se şi gajul general asupra patrimoniului tuturor debitorilor. El este astfel pus la adăpost de riscul unei eventuale insolvabilităţi a unuia dintre debitori, putând alege debitorul împotriva căruia să-şi îndrepte executarea.

Debitorul solidar pierde facultatea de a opune creditorului beneficiul discuţiei (constând în îndatorirea creditorului de a urmări mai întâi pe debitorul principal) şi beneficiul de diviziune (în virtutea căruia debitorul are dreptul să fie urmărit numai pentru cota ce rezultă din împărţirea cuantumului creanţei la numărul debitorilor).

Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legală care nu permite însă înlăturarea sa pe calea voinţei părţilor, din pricina caracterului său public. Este vorba de: solidaritatea asociaţilor din societăţile în nume colectiv şi a comandi-taţilor din societăţile în comandită (art. 2 lit. a, c din Legea nr. 31/1990); solidaritatea administratorilor societăţilor comerciale (art. 41-43 din L nr. 31/1990) etc.

Art. 43 alin. 3 C. com. prevede că prezumţia de solidaritate nu se aplică pentru necomercianţi, pentru operaţiuni care, în ceea ce-i priveşte, nu sunt fapte de comerţ.

7. Dobânzile

Problema dobânzilor este strict legată d e materia daunelor pt neexecutarea oblig contractuale.

Când este vorba de obligaţii de a face sau de a da un anumit bun (în afară de o sumă de bani) regula dominantă este că creditorul are dreptul să reclame debitorului, atât pierderea suferită (damnam emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucram cesans), cu condiţia să se facă dovada întinderii lor.

Când însă obligaţia constă (are drept obiect) într-o sumă de bani, legiuitorul a creat un regim special: existenţa daunelor este prezumată, creditorul nefiind obligat să facă dovada lor; cuantumul daunelor este fixat de legiuitor, în sensul că ele nu pot cuprinde decât dobânda legală; dobânzile reprezintă echivalentul daunelor provocate creditorilor prin neexecutare şi în consecinţă sunt daune compensatorii şi nu moratorii (căci ele corespund folosirii de către debitor a capitalului altuia).

Potrivit art. 43 C. com. „Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile". Deci, în privinţa obligaţiilor comerciale având ca obiect sume de bani, debitorul se află de drept în întârziere din momentul când obligaţia devine exigibilă, în consecinţă, dobânzile legale curg de la data scadenţei obligaţiei.

Pentru ca dobânzile să curgă de drept, trebuie întrunite anumite condiţii şi anume: obligaţia debitorului să constea in plata unei sume de bani; obligaţia să fie lichidă; obligaţia să fie exigibilă (dacă în contract nu s-a prevăzut un termen de plată, dobânzile curg de la data punerii în întârziere printr-o cerere formală de plată, fie prin chemare în judecată a datornicului).

O altă specificitate a dobânzii în materie comercială o constituie „anato cis-mul" (adică dobândă la dobândă), care este admis.

în materie civilă, capitalizarea dobânzilor sau anatocismul este permis numai în anumite condiţii: să fie stipulat şi să privească numai dobânzi la dobânzi, datorate pe cel puţin un an împlinit. Clauza prin care se va stipula dobânda la dobânda datorată, pentru un an sau mai puţin, ori mai mult de un an, sau Ia alte venituri viitoare se va declara nulă (art. 1089 C. civ.).

8. Interdicţia acordării termenului de graţie

Art. 44 din Codul comercial prevede că „în obligaţiile comerciale, judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis de art.1021 din Codul civil".

Potrivit art. 1021 C. civ., dacă una din părţi nu -şi îndeplineşte obligaţia, con tractul nu este desfiinţat de drept, ci partea prejudiciată are alegerea să silească pe cealaltă parte să execute convenţia sau să-i ceară desfiinţarea cu daune interese. Desfiinţarea trebuie cerută înaintea justiţiei care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.

În materie comercială, debitorului îi este interzis să se prevaleze de facultatea pe care o are în materie civilă (art. 44 C. com.). Necesitatea apărării creditului şi a circulaţiei bunurilor cer ca obligaţiile comerciale să se execute întocmai şi la ter menul stipulat (aceasta, întrucât obligaţiile comerciale sunt, în general, înlănţuite, neexecutarea uneia atrăgând inerent pe aceea a celorlalte şi, adeseori, insolvabilitate, cu consecinţa lichidării judiciare).

Pentru a opera interdicţia de acordare a termenului de graţie trebuie înde plinite încă nişte condiţii şi anume: obligaţia debitorului să rezulte dintr-un contract si-nalagmatic; contractul trebuie să prevadă un termen de executare; obligaţia debitorului trebuie să aibă un caracter comercial.

9. Interzicerea retractului litigios

În scopul eliminării intenţiei de speculă şi risc, în materia cesiunii de creanţe, în Codul civil s-a prevăzut că atunci când se cedează drepturi litigioase, debitorul cedat va putea să se libereze valabil plătind nu valoarea creanţei, ci suma reală plus spezele şi dobânda de la data plăţii cesiunii (art. 1402 - 1404 C. civ.).

În felul acesta, dobânditorii de creanţe litigioase sunt baraţi, sub aspectul unor eventuale intenţii speculative, nemaiavând motiv să se substituie unor creditori aflaţi în jenă financiară sau înspăimântaţi de perspectiva pierderii procesului.

Având drept consecinţă o îngrădire a circulaţiei bunurilor şi o limitare sau chiar excludere a unui câştig rezultat din diferenţa între preţul de cumpărare şi cel de vânzare, retractul litigio s nu putea şi nici nu a fost acceptat de legiuitorul comercial.

În cazul obligaţiilor comerciale, retractul litigios este interzis prin dispoziţiile art. 45 din Codul comercial, dar această interdicţie este circumscrisă la drepturile care îşi au izvorul î ntr-o faptă de comerţ (în sensul larg de materie comercială constând în acte de comerţ obiective şi subiective).