Drept

Secţiunea 1. Probele în materie comercială

1. Consideraţii introductive

Libertatea contractuală - principiu fundamental al obligaţiilor comerciale -are drept corolar libertatea probei în litigiile comerciale.

Instrumentul probatoriu al unui drept comercial trebuie, în primul rând, să facă deplină credinţă, pentru a consolida creditul comercial; în al doilea rând, să fie uşor de confecţionat pentru a nu stânjeni celeritatea în circumstanţierea bunurilor comerciale; în al treilea rând, proba să fie uşor de administrat.

Aşa cum rezultă din art. 46 C. corn., obligaţiile comerciale se probează cu: acte autentice, acte sub semnătură privată, facturi acceptate, corespondenţă, telegrame, registrele părţilor, martori (ori de câte ori instanţa judecătorească consideră că trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar şi în cazurile prevăzute de art. 1191 C.civ.), prin orice mijloace de probă admise de legea civilă.

Deci, obligaţiile comerciale pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise de dreptul civil, dar trebuie făcută sublinierea că în privinţa lor judecătorul are o mai ma re libertate de apreciere. Este, de asemenea, de observat că pe lângă mijloacele de probă consacrate de legea civilă, Codul comercial prevede şi unele mijloace de probă specifice impuse de natura operaţiilor comerciale.

În ceea ce priveşte sfera de aplicare a regimului probator reglementat de art. 46 C. corn., acesta priveşte, desigur, în principiu, actele juridice încheiate de comercianţi. Dar, acelaşi regim este aplicabil şi actelor comerciale care au acest caracter numai pentru una dintre părţi.

2. Probele în dreptul comercial

Din analiza prevederilor art. 46 C. corn., care enumera mijloacele de probă în materie comercială, se pot desprinde două observaţii:

• din faptul că este făcută o enumerare prin art. 46 C. corn., care include totuşi Şi mijlo acele probatorii admise în civil, nu se poate deduce o autonomie în această privinţă, normele privitoare la probe din Codul comercial neputând fi despărţite de acelea ale dreptului civil (acestea din urmă reprezentând dreptul comun); - deosebirea dintre poziţia Codului comercial şi cea a Codului civil este numai de ordin cantitativ (pe de o parte, înlăturând restricţiile impuse de art. 1191 C. civ., pri vitoare la proba cu martori, legea comercială admite această probă fără limite; pe de altă parte, Codul c omercial sporeşte numărul mijloacelor de probă, consacrând noi procedee, necunoscute dreptului civil, cum sunt: telegrama, facturile acceptate, corespondenţa etc).
  1. Aplicaţiunile din dreptul comun

Potrivit art. 1170 C. civ., dovada actelor şi faptelor jurid ice se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisire, expertiză etc.

Mijloacele de probă ale dreptului comun sunt admise şi pentru dovedirea drepturilor rezultate din raporturile juridice comerciale. Ele pot fi folosite în condiţiile prevăzute de Codul comercial.

• Proba prin înscrisuri. Multitudinea actelor juridice pe care le încheie co mercianţii, ca şi celeritatea încheierii acestora, împiedică pe comercianţi să redacteze înscrisuri şi să-şi preconstituie astfel de mijloace de dovadă pentru eventualele litigii. De aceea, în materie comercială, înscrisurile au un rol mai redus ca mijloc de dovadă, faţă de situaţia din dreptul comun.

După cum am arătat, legiuitorul comercial conservă proba preconstituită (acte autentice, înscrisuri sub semnătură privată etc.), căreia îi adaugă factura acceptată, corespondenţa, telegrama şi registrele părţilor, care au dobândit în materie comercială o largă întrebuinţare.

• Proba prin declaraţii de martori, în materie comercială obligaţiile şi plăţile se pot proba cu martori (prin derogare de la prevederile art. 1191 C. civ), indiferent de valoarea lor; se poate proba cu martori şi contra şi peste conţinutul unui act scris, dacă părţile au confecţionat un astfel de act. Nu se poate însă face dovada cu martori, când legea comercială prevede în mod expres un act scris.

Alte mijloace de probă. Art. 46 C. corn., după ce enumeră

anumite mijloace de probă, în partea sa finală consacră principiul potrivit căruia obligaţiile co merciale se probează „prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă" (mărturisirea, prezumţia, raportul de expertiză etc.).

1. Probele specifice dreptului comercial

Prin art. 46 C. corn., sunt consacrate şi mijloace de probă specifice dreptului comercial şi anume: facturile acceptate, corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.

• Facturile acceptate, în practica comercială, factura este emisă, de regulă, cu prilejul executării unui contract de vânzare-cumpărare, dar poate fi emisă şi în legătură cu un alt contract cum ar fi, de exemplu, o prestare de serviciu de către un comerciant sau o predare de mărfuri, ca depozit, gaj, comodat.

Legiuitorul nu prescrie nici o condiţie de formă, dar din funcţia sa economică se deduce că factura trebuie să conţină arătarea cantităţii, calităţii şi preţului mărfurilor, modalitatea plăţii, numele comerciantului care o expediază, al destinatarului, a datei înscrisului şi altele.

Dar, pentru ca factura să-i fie opozabilă emitentului (vânzătorului), cumpărătorul trebuie să o restituie vânzătorului acceptată.

Acceptarea poate fi expresă, adică să rezulte din subscrierea facturii de către cumpărător sau din alte comunicări scrise, telefonice, telegrafice, sau transmise prin telex, fax sau chiar şi oral, însă, invers, acceptarea tacită nu este admisă (simpla tăcere nefiind producătoare de efecte juridice decât cel mult în sens negativ).

• Corespondenţa comercială. Sunt numeroase cazurile în materie comercială, când contractele se încheie între absenţi, pe calea schimbului de propuneri şi acceptări, pe calea scrisorilor şi a corespondenţei.

Se consideră că, din moment ce se recunoaşte corespondenţei valoarea unui înscris sub semnătură privată, este logic că ea este suficientă să satisfacă cerinţa legii în acele cazuri în care este reclamată necesitatea unui înscris fie „ad probationem", fie „ad ualiditatem".

O menţiune specială se cuvine a fi făcută în legătură cu regula dublului sau multiplului original, considerându-se că această regulă nu se justifică în cazul corespondenţei.

Dacă destinatarul scrisorii contestă primirea sa, expeditorul este obligat să facă dovada expedierii ei prin poştă, nefiind suficientă prezentarea copiei împreună cu extrasul din registrul de ieşire (trimiterea scrisorii poate fi dovedită cu borderoul de predare a corespondenţei la oficiul poştal şi, de asemenea, cu condica de expediţie a expeditorului).

În materie comercială, dat fiind formalismul cu care legiuitorul a înconjurat ţinerea corectă a registrelor comerciale, copia scrisorii reprodusă în registrul copier face dovad a în favoarea comerciantului, potrivit regulilor care guvernează proba cu registrele comerciale (de care ne vom ocupa în mod separat).

• Telegramele reprezintă un mijloc modern prin care se realizează cu mare rapiditate operaţiunile comerciale, iar legiuitorul îi atribuie, în această materie, rolul de mijloc de probă (art. 47 C. corn.).

Telegrama este un înscris şi, în consecinţă, face şi ea parte din corespondenţa comercială. Art. 47 C. com. prevede că telegrama face probă ca act sub semnătură privată, dar, datorită principiului că actele sub semnătură privată îşi trag puterea pro-batorie din existenţa semnăturii pusă pe înscrisul invocat, acelaşi text condiţionează valoarea probatorie a telegramei, de dovedire că originalul este subscris de însăşi persoana arătată în ea ca transmiţător.

Pentru înlăturarea oricăror incertitudini, s-a prevăzut că semnătura originalu lui telegramei poate fi autentificată, situaţie în care autentificarea semnăturii face dovada până la înscrierea în fals (art. 49 C. com.).

• Registrele comerciale. Codul comercial instituie pentru comercianţi persoane fizice şi juridice (cu excepţia micilor comercianţi) obligaţia de a ţine anumite registre. Aceasta, ca o condiţie minimă şi necesară pentru ţinerea unei contabilităţi ordonate şi corecte, care să reflecte toate operaţiunile cu caracter patrimonial, efectuate în exercitarea comerţului.

Registrele comerciale se bucură de o anumită forţă probantă, celeritatea în comerţ implicând nu de puţine ori încheierea de acte juridice fără să se întocmească în înscris, lipsa acestuia putând fi suplinită, în anumite limite, în caz de litigiu, prin înregistrările făcute în aceste registre.

Potrivit Codului comercial şi Legii nr. 82/1991 (Legea contabilităţii) registrele pe care trebuie să le ţină comercianţii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar, registrul copier şi registrul cartea mare.

Codul comercial prevede şi alte registre obligatorii. Astfel, căpitanul vasului trebuie să ţină registrul vasului (art. 510 şi 511), comisionarul are îndatorirea să ţină un registru pentru operaţiunile fiecărui comitent (ar. 407), etc.

În ceea ce priveşte forţa probantă a registrelor comerciale, trebuie distins după cum este vorba de raporturile dintre comercianţi şi necomercianţi.

Potrivit art. 1104 C. civ. „registrele comercianţilor se cred contra lor", ceea ce înseamnă că registrele unui comerciant pot fi folosite de către un necomerciant ca mijloc de probă împotriva comerciantului căruia îi aparţin aceste registre.

Regula inversă nu este, bineînţeles, valabilă, comerciantul neputând folosi registrele comerciale împotriva necomerciantului, art. 1183 C. civ. prevăzând expres că registrele comercianţilor nu fac credinţă „în contra persoanelor necomerciante".

Împotriva comerciantului pot fi invocate atât registre le a căror ţinere este obligatorie, cât şi registrele a căror ţinere este facultativă.

În ceea ce priveşte raporturile dintre comercianţi este necesar a fi făcută o altă diferenţiere, după cum este vorba de registre comerciale legal ţinute sau registre comerciale nelegal ţinute.

Pentru ca registrele comerciale să poată fi folosite ca mijloc de probă atât contra comerciantului, cât şi în favoarea acestuia trebuie îndeplinite condiţiile stabilite de lege şi anume: registrele să fie obligatorii; registrele să fie legal ţinute; litigiul să se poarte între comercianţi; litigiul să privească operaţiuni sau acte juridice care constituie fapte de comerţ (art. 50-52 C. corn.).

În ceea ce priveşte registrele comerciale nelegal ţinute, art. 52 C. corn., prevede că „R egistrele comercianţilor, chiar neţinute în regulă, fac probă în contra lor", în mod corelativ ele „nu sunt primite a face probă în justiţie, spre folosul celui ce le-a ţinut" (art. 51 C. corn.). Acest regim este justificat, deoarece dacă nu au fost ţinute în condiţiile prevăzute de lege, aceste registre nu asigură garanţiile de veridicitate necesare şi, în consecinţă, nu pot fi folosite ca mijloc de probă în favoarea comerciantului care le ţine.

Mijloacele moderne de probă, în comerţul actual, mai ales, în comerţul internaţional se recurge pe o scară largă la: comunicări prin telex şi telefax, precum şi la înregistrări electronice.

Comunicările prin telex şi telefax constituie mijloace tehnice noi care reproduc şi transmit la distanţă cuvinte sau imagini, făcând posibilă o comunicare extrem de rapidă şi cel mai adesea directă între cei interesaţi (răspunzându-se astfel celerităţii în afaceri).

Sub raportul probatoriu însă, comunicările prin telex şi telefax nu au un regim juridic clar, neexistând o reglem entare specifică în această privinţă.

În lumina prevederilor Codului civil, un telex sau un fax nu constituie un în scris sub semnătură privată pentru simplul motiv că nu poartă semnătura originală a emitentului (dar ele pot fi folosite ca început de probă scrisă sau ca prezumţie).

În materie comercială s-a considerat că telexul şi faxul pot fi asimilate cu telegrama, cu consecinţa însă de a i se aplica, în principiu, regimul juridic la acesteia prevăzut de art. 47 -49 C. corn. în vederea identificării postului telex, fiecare teleimprimator este prevăzut cu un dispozitiv de transmitere automată a unor combinaţii specifice de litere şi cifre (indicativul de apel) Prin perforarea mesajelor se poate verifica corectitudinea textului aşa cum va fi transmis ulterior, iar corecta recepţionare a indicativului de apel şi sfârşitul textului constituie o confirmare de primire a acelui text.

În ceea ce priveşte comunicările prin telefax (mijloc de comunicare de docu mente prin cablu telefonic), certitudinea persoanei emitentului, a transmiterii sau primirii documentului ca şi a corectitudinii lui este asigurată prin „raportul de transmisiune" şi „raportul de confirmare".

Înregistrările electronice au devenit uzuale nu numai în contabilitate, dar şi în alte activităţi a le întreprinderilor şi în sistemul bancar unde o serie de operaţii de viramente şi compensări etc., se fac fără a recurge la înscrisuri, în felul acesta s-a ajuns la „dematerializarea" unor titluri prin înlocuirea suportului hârtie cu înregistrări electronice.

Un suport electronic nu se încadrează în categoria înscrisului sub semnătură privată, chiar atunci când informaţiile stocate sunt transpuse prin imprimantă, pe hârtie. Un asemenea înscris nu poartă semnătura originală a celui care s-a obligat. De aceea, documentul informatic poate fi considerat fie un început de probă scrisă sau, ca prezumţie, fie poate fi asimilată cu copiile neoficiale care, potrivit art. 1188 C. civ., sunt lipsite de putere doveditoare, în aceste condiţii, documentele informatice nu ar putea fi folosite ca probe independente, ci numai în coroborare cu alte mijloace de probă.

Faptul că unele mijloace de probă noi nu întrunesc caracterele înscrisurilor nu înseamnă că raportul juridic nu este valabil şi că nu poate fi dovedit cu alte mijloace de probă sau în unire cu noile probe.

Valoarea probatorie, în materie comercială, a noilor mijloace de probă urmează a fi apreciată liber de judecător, în lumina principiilor generale în materie şi ţinând seama de caracteristicile noilor creaţii tehnice.

Secţiunea 2. Prescripţia extinctivă în dreptul comercial

În materie comercială, prescripţia este reglementată în Codul comercial (cartea a IV-a, titlul II), care cuprinde dispoziţii atât în ceea ce priveşte termenul general de prescripţie (art. 947), cât şi anumite termene speciale (art. 949 şi art. 956). Caracteristica acestor termene este faptul că ele sunt mai scurte decât termenele de prescripţie reglementate în trecut de Codul civil, ceea ce se explică prin aceea că cerinţa activităţii comerciale reclamă valorificarea în termen scurt a drepturilor izvorâte din raporturile comerciale, limpezirea grabnică a situaţiilor litigioase.

În afara Codului comercial, unele dispoziţii privind prescripţia se găsesc şi în legi comerciale speciale: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (art. 31 şi 37), Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (art. 12) etc.

În raport cu această situaţie în care se află reglementarea în materie de prescripţie extinctivă, se impun două observaţii:

1. deşi dispoziţiile Codului comercial privind prescripţia se aplică tuturor acţiunilor care rezultă din actele de comerţ (inclusiv din actele juridice care fac parte din categoria faptelor de comerţ unilaterale), totuşi, Codul comercial nu cuprinde o reglementare completă a instituţie prescripţiei extinctive în materie comercială, ci conţine doar o reglementare a anumitor aspecte particulare, aşa încât această reglementare se completează cu cea din Codul civil (art. l C. corn.), care însă a fost abrogată prin Decretul nr. 167/1958;
2. potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul nr. 167/1958 (act normativ special, intrat în vigoare ulterior Codului comercial), s-au abrogat toate dispoziţiile contrare (inclusiv cele ale Codului comercial), cu excepţia celor care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător din acest decret.

Ţinându-se seamă de cele de mai sus, situaţia termenelor de prescripţie reglementate în materie comercială este următoarea:

• termenul general de prescripţie în materie comercială, de 10 ani, se consideră înlocuit cu termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958;
• rămân aplicabile termenele mai scurte de prescripţie prevăzute de Codul comercial (termenul de 2 ani stabilit de art. 952 pentru: acţiunea mijlocitorului pen tru plata sumelor cuvenite pentru mijlocire; acţiunile de anulare sau reziliere a con tractului în materie de faliment; termenul de 6 luni, stabilit de art. 956 pct. l pentru unele acţiuni contra cărăuşilor, derivând d in contractul de transport; termenul de l an, reglementat de art. 952 pct. 2, pentru alte acţiuni ale cărăuşilor, derivând tot din contractul de transport;
• sunt aplicabile şi termenele de prescripţie stabilite prin legi speciale ulte rioare Decretului nr. 167/1958 şi anume: termenul de 3 ani, privind dreptul la acţiune pentru restituirea dividendelor plătite nelegal (art. 37 din Legea nr. 31/1990); termenul de 6 luni privind dreptul la acţiune în daune ale fondatorilor societăţii pe acţiuni (Legea nr. 31/1990); termenul de l an pentru acţiunea în despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin acte sau fapte de concurenţă neloială (art. 12 din Legea nr. 12/1991), etc.

În dreptul comun regula în ceea ce priveşte momentul începerii cursului pre scripţiei a fost instituită prin art. 1886 Cod civil, potrivit căreia „Nici o prescripţie nu poate începe să curgă mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere". Ea a fost reafirmată prin art. 7 al Decretului nr. 167/1958, „Prescripţia înc epe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune".

în ceea ce priveşte Codul comercial, art. l alin. 2 al codului nu face excepţie în această privinţă.

Codul comercial stabileşte începutul prescripţiei şi în cazurile pentru care prevede cazuri speciale de prescripţie şi anume:

1. în cazul acţiunilor derivate din contractul de societate sau din alte operaţi uni sociale, prescripţia curge din ziua în care obligaţia a ajuns la termen sau din ziua îndeplinirii formalităţilor prevăzute de lege (art. 949 alin. 2 C. corn.); în cazul acţiunilor derivate din cambie sau cec, prescripţia curge din ziua scadenţei sau din ultima zi a termenului prevăzut de lege (art. 949 alin. 3 C. corn.);
2. în cazul acţiunilor mijlocitorilor, prescripţia începe să curgă din ziua terminării afacerii (art. 952 C. corn.);
3. în cazul acţiunilor contra cărăuşului, prescripţia curge: în cazul pierderii totale a bunurilor, de la data când bunurile trebuiau să ajungă la destinaţie; în cazul pierderii parţiale, avarierii bunurilor şi întârzierii, din ziua primiri bunurilor de către destinatar (art. 956 C. corn.).

În ceea ce priveşte termenele de prescripţie prevăzute de legile comerciale speciale:

1. termenul de prescripţie de şase luni, prevăzut de art. 31 din Legea nr. 31/1990, curge de la data adunării generale a acţionarilor care a hotărât dizolvarea anticipată, iar termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 37 al aceleiaşi legi, curge de la data distribuirii dividendelor;
2. termenul de prescripţie de l an, prevăzut d e art. 12 din Legea nr. 12/1991, curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască prejudiciul şi pe cel care 1-a cauzat, dar nu mai târziu de trei ani de la data săvârşirii faptei.

În privinţa suspendării curgerii termenului de prescripţie, întrucât dispoziţiile art. 946 C. com. sunt contrare prevederilor art. 13 şi 14 ale Decretului nr. 167/1958, în materie comercială sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958.

Deci, curgerea termenului se suspendă: cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere; pe tim pul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate, iar acestea sunt puse pe picior de război; până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni de la înregistrarea reclamaţiei; între părinţi sau tutore şi cei care se află sub ocrotirea lor, cât timp durează aceste raporturi de ocrotire; cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi cât timp cel cu capacitate de exerciţiu redusă nu are cine să-i încuviinţeze actele; în raporturile patrimoniale dintre soţi, pe timpul căsătoriei.

Durata suspendării nu se include în calculul termenului de prescripţie. Cursul prescripţiei se reia din ziua încetării cauzei de suspendare (totuşi, potrivit art. 15 din Decretul nr. 167/1958, termenele de prescripţie mai lungi de 6 luni nu se socotesc împlinite mai devreme de 6 luni de la încetarea cauzei de suspendare, iar prescripţiile cu o durată mai mică de 6 luni nu se socotesc împlinite mai devreme de o lună de la încetarea cauzei de suspendare).

1. b) Referitor la întreruperea curgerii termenului de prescripţie atât cauzele, cât şi efectele întreruperii sunt reglementate, în materie comercială, tot de Decretul nr. 167/1958 (prevederile art. 946 din Codul comercial fiind abrogate implicit).

Ca atare, conform art. 16 al Decretului nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe în următoarele cazuri: prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune s-a prescris, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare.

Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Efectul întreruperii cursului prescripţiei este cel prevăzut de art. 17 din Decre tul nr. 167/1958; întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi împreju rarea care a întrerupt-o, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie cu aceeaşi durată.

Dacă prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă.