Drept

Secţiuneal. Aspecte generale privind concurenţa

În economia de piaţă, cele două principii importante: libertatea comerţului şi libera concurenţă constituie coordonatele activităţii comercianţilor.

Libertatea comerţului şi a industriei semnifică: libertatea de întreprindere şi libertatea de exploatare '.

Libertatea de întreprindere constă în dreptul persoanelor fizice şi persoanelor juridice de a efectua activităţi comerciale sau industriale, fără restricţii, direct sau prin constituirea de întreprinderi ori prin achiziţionarea sau dobândirea controlului asupra unor agenţi economici preexistenţi.

Libertatea de exploatare exprimă dreptul comerciantului de a conduce şi administra aşa cum doreşte, fără constrângere, ceea ce implică două importante prerogative: dreptul de a decide cu pr ivire la toate problemele comerţului său şi dreptul de a contracta cu orice agent economic existent.

Libera concurenţă constă în dreptul agenţilor economici de a folosi în competiţia pe piaţa liberă, mijloacele şi metodele proprii pentru menţinerea şi de zvoltarea comerţului, atragerea, păstrarea şi creşterea clientelei în scopul obţinerii unui profit cât mai mare. Aceste mijloace şi metode concurenţiale nu se limitează la conceptul tradiţional care atribuie concurenţei rolul exclusiv de a influenţa preţul mărfii determinându-i scăderea pe măsura creşterii ofertei de produse pe piaţa respectivă ' şi nici la calitatea pe care agenţii economici o asigură produselor (mărfurilor) spre a atrage clientela, ci poate consta şi în variate instrumente care constituie logistica întreprinderii, între aceste mijloace şi metode importante menţionăm: modul de prezentare a mărfii; ambalajul, difuzarea, re clama, noutatea produsului sau serviciului, renumele şi tradiţia producătorului, asigurarea canalelor şi a reţelelo r de distribuţie şi acţiunile promoţionale.

Competiţia liberă şi stimulativă dintre agenţii economici defineşte un anumit tip de comportament şi un anumit grad de moralitate. Concurenţa are în vedere înainte de toate exercitarea cu bună-credinţă a activităţii comerciale. Este o exigenţă prevăzută de art. l din Legea nr. 11/1991 care decurge din prevederile art. 54 din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii români, cetăţenii străini şi apa - trizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună credinţă fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

În al doilea rând, comerciantul trebuie să -şi desfăşoare activitatea comercială cu respectarea uzanţelor cinstite.

Este o condiţie prevăzută de art. l din Legea nr. 11/1991 care rezultă din art. 10 bis al Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale şi din art. 134 al Constituţiei României.

Potrivit textului menţionat al Convenţiei de la Paris, „constituie un act de concurenţă neloială orice act de concurenţă contrar practicilor cinstite în materie industrială sau comercială". Art. 134 din Constituţie prevede obligaţia statului de a asigura „libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie".

Secţiunea 2. Noţiunea de concurenţă comercială

Definiţie: concurenţa care respectă-normele de conduită pe piaţă impuse de deontologia profesională şi este conformă cu practicile cinstite în materie industrială sau comercială este denumită concurenţă licită sau onestă '.

Concurenţa care se abate de la exigenţele ce decurg din bună credinţă şi uzanţele cinstite în activitatea economică este denumită de art. l din Legea nr. 11/1991, concurenţă neloială.

Concurenţa presupune cu necesitate independenţa şi descentralizarea activităţilor de producţie, de distribuţie şi de consum, iniţiativă privată exercitată fără constrângeri şi limitări' de ordin administrativ şi proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, în condiţiile economiei de piaţă, concurenţa îi conferă acesteia o structură specifică în funcţie de: 1) numărul şi categoria vânzătorilor şi cumpărătorilor; 2) gradul de diferenţiere a produselor; 3) posibilitatea de a intra într-o ramură de activitate; 4) gradul de libertate al determinării preţuri lor.

3. Caracteristici. Concurenţa, în condiţiile economiei de piaţă prezintă următoarele caracteristici:
4. . intervine, în principiu, între comercianţi care oferă pe aceeaşi piaţă produse sau servicii şi care urmăresc să satisfacă nevoi asemănătoare ale consumatorilor;
5. . este o competiţie liberă în sensul că fiecare agent economic are posibilitatea să hotărască cum şi când intervin mijloacele pe care le utilizează.;
6. . este o stare comună întreţinută de actele celor care participă la comerţ şi variabilă în raport de creşterea şi scăderea acţiunilor concurenţiale ale agenţilor

economici;

1. echilibrează cererea şi oferta în diferitele domenii de activitate economică determinând strategiile competiţionale ale participanţilor, particularizarea şi spe cializarea întreprinderilor în relaţiile cu consumatorii;
2. . este factorul determinat în stabilirea preţurilor împiedicând obţinerea de profituri de monopol;
3. stabileşte o repartizare a beneficiilor proporţional cu aportul agenţilor eco nomici în procesul de producţie şi de distribuţie a bunurilor.

În practică, concurenţa poate fi îngrădită şi influenţată de diferiţi factori obiectivi, în primul rând, competiţia chiar bine organizată nu împiedică tendinţele monopoliste de natură să pericliteze libertate a competiţiei şi corelativ tu acestea asigurarea unor poziţii dominante în anumite sectoare ale pieţei.

Barierele vamale, tarifare şi netarifare, conduc şi ele la crearea unor „rente de situaţie" pentru o categorie de agenţi economici ocrotiţi, dispensând u-i de o confruntare reală cu alţi agenţi economici, provoacă inevitabil şi un anumit „efect de risipă", o creştere sau o diminuare artificială a preţurilor şi pierderi jnutile de valori în luptă concurenţială.

În concluzie, concurenţa poate fi caracterizată ca fiind confruntarea dintre agenţii economici cu activităţi identice sau asemănătoare, exercitate în domeniile deschise pieţei pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.

Această definiţie precizează, în primul rând, că noţiunea de concurenţă implică competiţia de piaţă între persoane fizice sau juridice, care exercită activităţi lucrative asemănătoare.

În al doilea rând, concurenţa acţionează numai în sectoarele pieţei în care adversitatea dintre agenţii economici este permisă, nu şi în acelea sustrase concurenţei.

În fine, concurenţa înseamnă menţinerea şi sporirea clientelei ca finalitate majoră urmărită de agenţii economici pentru a-şi asigura rentabilitatea.

Tendinţele monopoliste sunt de natură să pună în pericol existenţa concurenţei, în timp ce folosirea unor mijloace neloiale îi afectează moralitatea. Şi unele şi altele prezintă un caracter ilicit, fiind necesară intervenţia normativă şi represivă a dreptului corespunzător manifestărilor anticoncurenţiale şi practicilor abuzive şi excesive ale agenţilor economici în competiţia pentru clientelă şi profit. Unele norme juridice reprimă practicile anticoncurenţiale, constituind aşa numitul drept antitrust, iar alte norme juridice definesc şi interzic comportamentul abuziv sau excesiv al comercianţilor în activitatea economică ce o desfăşoară.

Se instituie, pe de o parte, norme de reprimarea practicilor monopoliste, iar pe de altă parte, regulile prohibitive ale concurenţei neloiale.

Ansamblul normelor care privesc delimitarea, interzicerea şi sancţionarea acţiunilor ilicite de orice fel în relaţiile economice interne fie în cele internaţio nale constituie dreptul concurenţei comerciale.

Normele privind dreptul concurenţei au o dublă funcţie: o funcţie generală şi o funcţie specifică.

Funcţia generală. Normele concurenţei garantează funcţionarea economiei de piaţă prin reglementarea înţelegerilor dintre agenţii economici, supravegherea concentrării întreprinderilor, interdicţia unor practici individuale restrictive şi a abuzurilor de poziţie dominantă.

Finalitatea urmărită de aceste reglementări este de a asigura libertatea de acces pe piaţă, libertatea în cerere şi în ofertă, în final, o libertate economică, prevenirea şi reprimarea actelor anticoncurenţiale şi repararea prejudiciilor izvorâte din abuzul de libertate în activitatea economică.

Funcţia specifică. Regulile concurenţei constituie instrumente esenţiale ale economiei de piaţă şi trebuie să fie aşezate alături de principiile de liberă circulaţie a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi persoanelor.

Normele juridice privind concurenţa sunt un mijloc de a acţiona contra înţele gerilor restrictive de concurenţă şi practicilor abuzive contra acţiunilor protecţio-niste în favoarea anumitor industrii susceptibile de a afecta comerţul intern şi extern.

Dreptul concurenţei are un rol esenţial în deschiderea completă a pieţelor fiind direct aplicabil în statele Uniunii Europene.

Prin instituirea normelor de drept al concurenţei se urmăreşte asigurarea unei bune desfăşurări a comerţului şi industriei, ocrotirea intereselor generale ale societăţii.

Reprimarea concurenţei neloiale este reglementată prin două sisteme diferite. Potrivit unui sistem, concurenţa neleală se sancţionează prin aplicarea dreptului comun, a dispoziţiilor prevăzute pentru delicte şi quasidelicte (art. 998-999 Codul civil).

După un alt sistem, cazurile de concurenţă neleală sunt enumerate şi sancţio nate într-o lege specială.

în raport de cerinţele moderne ale comerţului şi ţara noastră a adoptat sistemul reglementării speciale care asigură stabilitatea raporturilor juridice şi siguranţa tranzacţiilor.

Secţiunea 3.Condiţiile necesareexercitării liberei concurenţe

Concurenţa liberă presupune un cadru economic adecvat, ce oferă economia de piaţă şi cere să fie îndeplinite anumite condiţii: liberalizarea comerţului, liberalizarea preţurilor şi a tarifelor, convertibilitatea monedei naţionale, existenţa unui număr îndestulător de comercianţi, accesul investitorilor străini şi garantarea investiţiilor străine, instituirea cadrului legal pentru prevenirea şi sancţionarea abuzului ori a insuficienţei concurenţei.

1. Liberalizarea comerţului înseamnă dreptul fiecărui comerciant de a alege sau de a produce şi vinde fără restricţie.
2. Liberalizarea preţurilor şi a tarifelor are un rol important în asigurarea liberei concurenţe creând posibilitatea diferenţierii agenţilor ec. în oferta de mărfuri şi servicii în raport de preţ şi calitate.
3. Convertibilitatea monedei naţionale

Constituie o condiţie necesară în confruntarea comerciantului român cu agerîţii economici străini care acţionează pe piaţă.

4. Existenţa unui număr satisfăcător de agenţi economici privaţi, deoarece numai în astfel de condiţii se pot înlătura practicile monopoliste şi anticoncurenţiale.
5. Accesul investitorilor străini şi garantarea investiţiilor străine şi a rezultatelor activităţii economice ce o desfăşoară asigură dezvoltarea comerţului autohton la nivelul standardelor din ţările dezvoltate.
6. Instituirea cadrului legal pentru prevenirea şi sancţionarea concurenţei ilicite este necesară pentru a se promova în comerţ principiile bunei credinţe şi uzanţele comerciale cinstite şi a se asigura funcţionarea normală a pieţei.

Secţiunea 4.Tipuri de concurenţă comercială

1. Concurenţa perfectă şi concurenţa imperfectă. Noţiuni

Concurenţa dintre agenţii economici reflectă forme diferite de manifestare pe piaţă şi grade diferite de rivalitate, în raport de care se disting două concepţii cărora le corespund două tipuri sau modele economice concurenţiale: concurenţa perfectă şi concurenţa imperfectă.

În prima concepţie, concurenţa este considerată ca un scop în sine de care depinde însăşi existenţa libertăţii comerciale pe piaţă. Este un model teoretic care situează concurenţa la antipod de monopol şi de monopsom.

Într-o a doua concepţie, mai realistă, concurenţa constituie un mijloc necesar pentru a atinge obiective importante cum sunt: repartiţia judicioasă a resurselor, progresul tehnic, stabilitatea forţei de muncă, în această din urmă accepţiune, libertatea pieţei poate suferi restrângeri dacă deziderate superioare de ordin eco-nomic-social o impun. Este un model practic, acceptat de viaţa economică ac - tuală care este cunoscut sub denumirea de concurenţă imperfectă. Acest model se prezintă sub variate forme. Modelul corespunzător pe planul analizei ştiinţifice îl constituie concurenţa eficientă sau concurenţa practicabilă (workable com-petition), care consideră validitatea dintre agenţii economi ci ca un simplu mijloc şi nu ca un scop în sine.

2. Concurenţa pură şi perfectă presupune ca toţi agenţii să producă, să desfacă ori să schimbe produsele (mărfurile), la preţul pieţei, absolut liber, atât cât doreşte, fără a-1 influenţa în vreun mod, iar consumatorii să ia decizii plecând de la cunoaşterea în permanenţă a ansamblului ofertei, să cumpere produsele la preţul pieţei, oricât şi de oriunde doresc, fără a-1 afecta. Acest model pune accentul pe rolul regulator al fenomenelor principale ale pie ţei, în special a legii cererii şi a ofertei.

1) Trăsături. Acest tip de confruntare pe piaţă al agenţilor economici se caracterizează prin următoarele trăsături fundamentale: atomicitate, omogenitate, transparenţă, pluralitate de opţiuni, mobilitatea factorilor de producţie şi neintervenţia statului.

1. Atomicitatea pieţei presupune existenţa unui număr mare de vânzători şi cumpărători, mici şi mijlocii pe piaţă care să acţioneze în mod independent, fără ca vreunul din ei să poată influenţa semnificativ niveliil preţului unui anumit produs. Ca atare, fiecare producător şi vânzător, fiecare consumator consideră preţul pieţei ca o realitate independentă de acţiunea sa.
2. . Omogenitatea produselor, mărfurilor sau serviciilor, într-o ramură a economiei, produsele, mărfurile sau serviciile trebuie să fie omogene sau identice, astfel că, în condiţii calitativ egale, cumpărătorul să prefere produsul cu preţul cel mai scăzut.
3. . Transparenţa perfectă a pieţei se realizează dacă pe piaţă există un flux informaţional adecvat. Această condiţie implică accesul direct, imediat şi complet al consumatorilor la informaţii despre produsele, caracteristicile produselor şi serviciilor oferite de piaţă şi preţurile corespunzătoare.
4. . Pluralitatea de opţiuni rezultă în mod evident din coroborarea cerinţelor sus menţionate. Pe o atare piaţă, consumatorul beneficiază de posibilităţi de alegere, practic nelimitate, între mărfurile oferife spre vânzare.
5. . Mobilitatea factorilor de producţie constă în posibilitatea agenţilor economici şi a capitalului pe care-1 deţin de a se adapta din proprie iniţiativă evoluţiei conjucturale a pieţei.

În măsura în care activitatea economică devine nerentabilă din cauza creşterii numărului de agenţi economici în domeniu, cei interesaţi îşi pot schimba profilul activităţii şi să se îndrepte spre altă ramură unde consideră că vor realiza un profit mai mare.

Prin astfel de acţiuni se realizează, pe de o parte, repartizarea optimală a resurselor între diferitele domenii de producţie, iar, pe de altă parte, o adaptare corespunzătoare a nivelului ofertei în raport de volumul cererii.

1. . Neintervenţia statului echivalează cu libertatea concurenţei. Această concurenţă nu mai este perfectă dacă i se aduc restrângeri administrative, în această concepţie, rolul statului constă în asigurarea condiţiilor optime pentru acţiunea spontană a competiţiei economice.

Formarea preţurilor în condiţiile, concurenţei perfecte are loc pe baza acţiunii legii valorii şi a corelaţiei dintre cerere şi ofertă, în condiţiile concurenţei pure şi perfecte, preţul se fixează la nivelul echilibrului dintre cerere şi ofertă, deci atunci când cantităţile de produse oferite de piaţă sunt egale cu cele solicitate de consumatori. Cererea excedentară determină creşterea preţurilor. Oferta excedentară atrage, dimpotrivă, scăderea preţului de vânzare a produsu lui.

Critica concepţiei privind concurenţa. Acest sistem de competiţie între agenţii economici se bucură şi în prezent de aprecieri pozitive dar a fost şi criticat pentru caracterul său teoretic, idealist şi în discordanţă cu realităţile economice, în sistemele economice reale, componentele sale de bază nu mai pot fi întrunite. Acest model ar defavoriza, îndeosebi, activităţile economice de vârf care presupun investiţii mari, pierderi temporare şi o atenuare a durităţii concurenţei.

4) Factori destabilizatori ai concurenţei. Pe măsura evoluţiei economiei la stadiul contemporan, între modelul teoretic al concurenţei perfecte şi realitate, s-a produs un decalaj. Acest decalaj s-a datorat fenomenului concentrării întreprinderilor care a contribuit la regresul treptat al atomicităţii pieţei.

Ca efect al acestui decalaj, a devenit necesară intervenţia statului în economie. Se înregistrează mutaţii care transformă concurenţa perfectă în concurenţa imperfectă.

1.Concurenţa imperfectă desemnează situaţia de piaţă în care una, mai multe sau toate condiţiile concurenţei perfecte sunt încălcate: a) numărul de cumpărători şi vânzători variază; b) se accentuează diferenţierea între produse; c) un anume grad de control al preţurilor; d) dificultatea la intrarea noilor producători într-o ramură; e) rivalităţi în ceea ce priveşte relaţiile cu publicul în probleme de calitate.

2. Concurenţa imperfectă apare datorită: a) existenţei unor firme destul de mari şi puternice, capabile să influenţeze preţul de vânzare a produselor proprii; b) existenţa de restricţii la intrarea de noi firme în ramură.
3. Concurenţa imperfectă este un model economic real care ţine seama de factorii care influenţează existenţa şi intensitatea competiţiei dintre agenţii economici (restructurarea şi concentrarea agenţilor economici, intervenţia statului).

Concentrarea agenţilor economici este un proces care s-a accentuat în ultimele decenii. Cauzele concentrării pot fi de ordin tehnic, organizatoric, comercial sau financiar. Sub raport tehnic, asocierea agenţilor economici contribuie la raţionalizarea muncii prin divizarea şi specializarea mai judicioasă a activităţilor.

Organizatoric, fuziunea unor societăţi reduce cheltuielile administrative. Pe plan comercial, concentrarea permite strategii mai perfecţionate şi diversificate de aprovizionare şi desfacere, reclamă, etc.

Financiar, concentrarea permite accesul la finanţarea din partea agenţilor economici mai puternici sau chiar la finanţarea externă în proporţii mai mari decât dacă ar acţiona ca firme izolate.

4. Sub raport economic, fenomenul concentrării se poate realiza pe trei căi diferite. O primă cale o constituie concentrarea orizontală care intervine între unităţi concurente de profil similar, ele coordonându-şi activităţile specifice. Este cazul cartelurilor, trusturilor. O a doua cale este concentrarea verticală dintre societăţi aflate pe trepte diferite, pe filiera de producţie sau de distribuţie de rnărfuri, de servicii sau lucrări. Reunirea are loc între fabricanţi, grosişti, intermediari şi detailişti care se grupează într-o singură întreprindere polifuncţională. Este cazul sistemelor societate tip holding.

În fine, există concentrare conglomerată, care pune laolaltă activităţi economice diferite, fără conexiune între ele, cu singurul scop de a spori rentabilitatea (turism, hoteluri, audiovizual, unitate de alimentaţie publică, farmacii etc. ). Este cazul grupurilor de societate tip concern.

Concentrarea agenţilor economici are loc adesea pe calea formării (oculte) a sistemelor societare fără personalitate juridică.

Astfel de societăţi dobândesc poziţii importante pe piaţă care le dă posibilitatea să aplice politica de preţuri favorabile lor, dar în dezacord cu interesele consumatorilor. Asemenea manifestări anticoncurenţiale provoacă perturbări pe piaţa materiilor prime şi asupra nivelului de ocupare al forţei de muncă.

5. Intervenţia statului în economie, în condiţiile concentrării întreprinderilor şi a practicilor anticoncurenţiale nu poate fi exclusă fără riscul unor perturbări sociale.

Statul îşi exercită influenţa asupra pieţei în trei moduri diferite, strâns legate între ele, îndeplinind:

1. funcţia de reglementare pentru menţinerea echilibrului dintre agenţii eco nomici, pe de o parte, muncitorii şi consumatorii, pe de altă parte. Reglementările tind să asigure protecţia socială, în general şi a consumatorilor, în special;
2. funcţia de asistenţă. Statutul prin asistenţă socială şi publică, prin asigurarea de servicii gratuite populaţiei, burse de studii, subvenţii pentru cercetarea ştiinţifică şi alte asemenea activităţi, urmăreşte să contracareze efectele nocive ale concurenţei comerciale;
3. funcţia de gestiune constă în preluarea şi exercitarea de către colectivitate a unor activităţi care interesează bunul mers al întregii societăţi, cum su'it: justiţia, apărarea naţională, poliţia, învăţământul, sănătatea publică, dar şi s("c-toare economice vitale, ca de exemplu: energia, transportul public, poşta, te"e-comunicaţiile, audiovizualul etc.

Scopul acestor modalităţi de intervenţie este disciplinarea şi moralizarea vieţii economice, apărarea lor de excesele participanţilor la circuitele economute.

Secţiunea 5.Formele concurenţei imperfecte

Principalele forme ale concurenţei imperfecte sunt: concurenţa eficientă şi concurenţa de monopol sub cele două forme: oligopolul şi monopsomul.

1. Concurenţa eficientă (workable competition) se realizează în următta-rele condiţii:
   • piaţa să fie deschisă oricărui agent economic, fiind mai puţin important numărul acestora.
   • . agenţii economici să dispună de libertate de acţiune pe piaţă, adică să"-şi poată stabili propria strategie în raport cu concurenţa şi consumatorii.

Libertatea de acţiune presupune ca variaţiile înregistrate pe piaţă, în ofe'tă şi cereri, să se repercuteze asupra formării preţurilor.

• . utilizatorii şi consumatorii să beneficieze de libertatea de a alege între mai mulţi furnizori şi mai multe sorturi de mărfuri.

Modelul concurenţei eficiente este un model flexibil şi adaptabil la situaţia concretă de pe fiecare piaţă. Acest tip de concurenţă este considerat că expriină însăşi condiţiile statornicite în cadrul Comunităţii Economice Europene, de Tratatul de la Roma (19 57).

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a decis că art. 85 din Tratat implică existenţa pe piaţă a unei concurenţe eficiente, adică nivelul de concurenţă necesar a fi respectate existenţele fundamentale şi a fi atinse obiectivele Tratatului.

2) Criterii de definire a concurenţei eficiente

Concurenţa eficientă poate fi definită şi delimitată de alte forme de concurenţă imperfectă în raport de o serie de criterii: mai întâi se iau în considente unele criterii de structură, cum ar fi dimensiunile, preţul şi gradul de extindere al acesteia, nr şi nivelul de concentrare al întreprinderilor în raport de dezvoltarea tehnologiei, ritmurile medii ale producţiei pe categorii de mărfuri.

Un alt criteriu este comportamentul agenţilor economici în raporturi le lor reciproce, în cadrul pieţei respective, având în vedere „gradul de onestitate, de corectitudine, de bună credinţă sau de agresivitate a fiecăruia", în fine, se ţine seama de rezultatele obţinute de competitori în ceea ce priveşte produsele sau serviciile în cauză.

Prin coroborarea acestor criterii se poate determina intensitatea competiţiei, ca indiciu al concurenţei eficiente, deşi această cuantificare este destul de relativă. Din acest motiv s-a considerat că în stadiul actual, conceptul de concurenţă eficientă (workable competition) este mai degrabă o metodă, un mod de a aborda problemele concurenţei decât o teorie.

Monopolul şi monopsomul. Concurenţa încetează să mai fie eficientă de îndată ce agenţii economici sau consumatorii sunt cei care fixează modul de alegere al partenerului în activitatea economică. Piaţa se transformă în astfel de situaţii în monopsom.

Monopolul este opus concurenţei. El presupune existenţa pe piaţă a unui producător sau vânzător care controlează sau determină preţul independent de legea cererii şi ofertei. Acest scop poate fi atins pe două căi diferite, urmate separat sau cumulativ. Cel mai frecvent se procedează la fixarea unilaterală a preţului de monopol. Este posibil însă să se restrângă în anumite limite canti tăţile de produse oferite pe piaţă (în caz de monopol) sau cerute pentru consum (în caz de monopsom), provocând astfel o concurenţă acerbă între clienţi care, pentru a -şi satisface nevoile sunt obligaţi să suporte preţuri majorate excesiv.

Monopolul pune în evidenţă procesul de concentrare a producţiei întreprinderilor şi a capitalurilor. Existenţa monopolurilor se explică prin: 1) raritatea unor resurse care pot fi exploatate numai dintr-un anumit loc; nici o altă firmă nu are acces la ele; 2) existenţa unor patente (licenţe) care, pentru anumite produse, sunt obţinute de o singură firmă, licenţele fiind protejate prin lege; 3) în anumite domenii - exploatarea energiei electrice, poştă, telefoane etc., se consideră că ar fi şi o risipă dacă ar funcţiona mai multe firme; 4) concentrarea capitalurilor şi a producţiei pentru eliminarea concurenţei.

Concurenţa monopolistă se caracterizează prin: a) existenţa mai multor firme producătoare sau vânzătoare care deţin o parte mai mică sau mai mare din piaţă; b) diferenţierea produselor; c) restricţii la intrarea în ramură; d) un anume control asupra preţurilor; e) numărul de producători este suficient pentru ca fiecare să decidă independent.

Oligopolul. Oligopolul presupune existenţa pe piaţă a unui număr restrâns de agenţi economici producători. Fiecare firmă este destul de puternică pentru ca prin acţiunile sale să determine efecte importante asupra celorlalte firme şi asupra pieţei, motiv pentru care se realizează între ele anumite înţelegeri. Acţiunile lor se referă la schimbarea preţurilor produselor şi la calitatea produselor.

Cantităţile de produse date pe piaţă reclamă calitate (vezi art. 5 din Legea nr. 21/1996).

2. înţelegerile de natură monopolistă sunt grupate în trei specii distincte: a) acorduri propriu- zise care au obiect sau efect anticoncurenţial; b) decizii ale asociaţiilor de întreprinderi. Ele pot să îmbrace forme diverse, precum: obiective, regulamente interioare, circulare etc., pe care agenţii economici le aplică efectiv, conformându-se dispoziţiilor difuzate de la centru; c) practicile concertate ale agenţilor economici care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţă (art. 5 din Legea nr. 21/1996).
3. Strategiile deschise oligopolului
   1. . competiţia prin preţ, atragerea cumpărătorilor prin reducerea preţurilor;
   2. . competiţia în afara preţurilor, asimilarea de produse noi, calitate reclamă. Ambele strategii pot fi utilizate simultan.

în elaborarea strategiilor un rol important îl deţin informaţiile. Fiecare firmă caută să deţină informaţii cât mai complete cu privire la concurenţă. Lipsa de informaţii poate antrena coliziuni puternice între agenţii economici. Adesea, pentru a evita pierderile economice, comercianţii schimbă informaţii între ei.

4. Concurenţa oligopolistă se caracterizează prin existenţa unui număr redus de producători sau vânzători care deţin o parte importantă de piaţă; dificultăţi la intrarea în ramură; controjul general asupra preţurilor.
5. Felurile oligopolului. Oligopolul, în funcţie de gradul de coordonare, poate fi de mai multe feluri: perfect coordonat, parţial coordonat şi competitiv.
6. Dipolul sau monopolul unilateral se întâlneşte atunci când există două firme producătoare sau vânzătoare care îşi împart piaţa.

Monopsomul este acea formă de concurenţă imperfectă în care un singur cumpărător vizează volumul producţiei şi preţul acesteia. De exemplu, statul, în calitate de cumpărător al producţiei de armament.

Oligopsomul este o formă de concurenţă care se realizează atunci când pe piaţă există un număr redus de cumpărători care controlează preţul.

În prezent, structura oligopolistă este cea care domină piaţa mondială.

Monopolul şi monopsomul sunt modalităţi care contrazic libera concurenţă şi aduc adesea prejudicii însemnate consumatorilor. Lupta concurenţială se duce prin modalităţi diferite, în funcţie de ingeniozitatea agenţilor economici.

Există o anumită politică a vânzărilor, de regulă creşterea volumului acestora, diferenţierea produselor, uneori nesemnificativă dar amplificată pentru publicitate; prime acordate vânzătorilor; demonstraţii asupra calităţii produselor; politica de preţuri (reducerea acestora).

Firmele acţionează şi printr-o politică de influenţare a cererii, a preferinţelor şi a opţiunilor consumatorilor. Concurenţa poate duce la alianţe şi înţelegeri între agenţii economici şi uneori la adevărate lupte între ei.

Concurenţa poate fi foarte puternică la intrarea într-o anumită ramură a economiei şi determinată de existenţa unor bariere legate de practicarea unor preţuri limită, instituirea controlului asupra accesului la materii prime, echipament, resurse financiare ' ş. a.

Concentrarea devine o coordonată fundamentală a economiei de piaţă, mi jlocul prin care libera iniţiativă poate acţiona nestingherit în vederea unei înalte finalităţi economice.

Concurenţa priveşte toate sectoarele şi ramurile, toate procesele reproducţiei sociale, toate etapele pe care le parcurg produsele de la producător la consumator, de la concepţie la producţie, repartizare, schimb şi consum, în funcţie de raportul cerere-ofertă.

Secţiunea 6. Domeniul concurenţei comerciale

1. Concurenţa comercială ca mod de confruntare între agenţii economici cu activităţi identice sau asemănătoare exercitată în domeniile deschise pieţei pentru câştigarea şi menţinerea clientelei în scopul realizării de profituri se prezintă sub forme extrem de variate.

În raport cu atitudinea competiţională a comerciantului, se pot distinge următoarele forme: concurenţa licită, concurenţa interzisă, convenţia anticoncu-renţială, concurenţa neloială şi concurenţa ilegală. Fiecare din acestea are un regim juridic care le diferenţiază de celelalte.

1. Concurenţa licită este concurenţa exercitată în mod liber, cu bună credinţă şi conform uzanţelor comerciale cinstite (cu respectarea normelor deontologice ale profesiei de comerciant). O astfel de competiţie asigură participanţilor toate avantajele recunoscute de lege, dreptul la concurenţă.
2. Concurenţa interzisă este aceea care s-ar desfăşura în domenii închise prin legea concurenţei comerciale cum ar fi: statutul forţei de muncă, protecţia muncii, durata zilei de lucru, regimul concediilor de odihnă, stabilirea vârstei de pensionare pentru bătrâneţe, asigurările sociale, raporturilor dintre patron şi prepuşi sau salariaţi, raporturile dintre societăţile comerciale şi asociaţii din conducerea societăţilor etc. Drept urmare, actele şi faptele comerciale prin care se manifestă comportamentul concurenţial interzis vor fi lipsite de efect ele lor, iar autorul va fi obligat la repararea pagubelor produse. Fiind de ordine publică, orice persoană fizică sau juridică poate să ceară încetarea concurenţei interzise.

• Convenţia anticoncurenţială este acea formă imperfectă de concurenţă când printr-o convenţie de sine stătătoare sau printr-o clauză de neconcurenţă inserată într-un contract, una din părţi (debitorul) se obligă să renunţe temporar la confruntarea pe piaţă într-un anumit domeniu sau la o altă interdicţie privind concurenţa, iar dacă încalcă această obligaţie, va fi supusă răspunderii contractuale specifice. Antrenarea unei astfel de răspunderi va putea fi cerută numai de cel care are calitatea de parte la convenţie, în anumite condiţii şi de către terţii interesaţi.

Angajamentul explicit de neconcurenţă este valabil în măsura în care se respectă principiile libertăţii comerţului şi libertăţii convenţiilor, ordinea publică şi bunele moravuri.

1. Concurenţa neloială este orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială şi industrială.
2. Concurenţa ilegală este concurenţa care se desfăşoară cu încălcarea dispoziţiilor legale, fiind asimilată de Legea nr. 11/1991 cu concurenţa neloială. Interdicţiile prevăzute de lege prin incriminarea şi sancţionarea concurenţei ilegale au ca scop moralizarea metodelor de competiţie economică, în timp ce sancţionarea concurenţei neloiale priveşte moralizarea exerciţiului libertăţii con - curenţei.

Secţiunea 7. Concurenţa licită

1. Definiţie. l din Legea nr. 11/1991 impune comercianţilor obligaţia de a-şi exercita activitatea cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor comerciale cinstite.

Din acest text se desprind două coordonate ale concurenţei licite.

Prima coordonată ar constitui-o obligaţia de desfăşurare a activităţii comerciale cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite. O a doua coordonată este aceea că manifestarea concurenţei trebuie să aibă loc numai în domeniile permise, în raport de aceste două coordonate, concurenţa licită a fost definită ca fiind:

„Forma fundamentală de concurenţă în cadrul căreia comportamentul com-petiţional al agentului economic se exercită manifest, cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, în domeniile permise concurenţei, în scopul de a asigura existenţa sau expansiunea comerţului său".

2. Condiţii necesare existenţei concurenţei licite Concurenţa licită există dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
   1. comportamentul concurenţial să fie evident, adică să aibă o existenţă concretă la un nivel de intensitate care să excludă excesul dar şi absenţa concurenţei. Numai un comportament evident sau manifest face posibilă concurenţa;
   2. . comportamentul concurenţial să fie exercitat cu bună -credinţă. Este un principiu de bază al raporturilor juridice. El presupune o stare psihologi că care determină sau însoţeşte comportamentul concurenţial, implicând: intenţia corectă, diligenta, licitatea şi abţinerea de la vătămarea altuia, cât şi credinţa, eronată sau scuzabilă a subiectului de drept în cauză, că se comportă conform legii. Sunt opuse bunei credinţe comportamentele abuzive şi culpabile, caracterizate prin rea credinţă. Lipsa bunei credinţe falsifică jocul liberei concurenţe, ceea ce duce la rezultate păgubitoare pentru ceilalţi participanţi la competiţie;
   3. . folosirea uzanţelor cinstite în activitatea comercială şi industrială. Este o condiţie cu un conţinut moral valabil, în funcţie de coordonatele morale şi legale ale fiecărei societăţi.. Totuşi, legea fixează Vinele limite dincolo de care concurenţa devine ilicită.

O altă limită a uzanţelor cinstite sunt practicile ce duc la restrângerea concurenţei de tipul activităţilor de monopol, dumping şi subvenţii la export. Inexistenţa uzanţelor cinstite în activitatea comercială determină distorsiuni în jocul liberei concurenţe şi falsifică rezultatele acesteia;

1. . obligaţia de desfăşurare a competiţiei concurenţiale numai în domeniile permise acesteia. Aceste activităţi sunt stabilite prin lege, de exemplu art. 4 din Legea nr. 21/1996 dar şi prin convenţia părţilor. Tot prin lege şi convenţia părţilor sunt determinate şi domeniile închise concurenţei.

Prin lege au fost excluse concurenţei unele domenii, cum sunt: piaţa muncii şi a relaţiilor de muncă, piaţa monetară şi piaţa titlurilor de valoare, în măsura în care libera concurenţă pe aceste pieţe face obiectul unor reglementări speciale (art. 2 alin. (4) din Legea nr. 21/1996); preţurile şi tarifele practicate de regiile autonome, precum şi cele practicate în cadrul activităţilor cu caracter de mo nopol naţional sau al unor activităţi economice supuse prin lege unui regim special, pot fi stabilite numai cu avizul Consiliului Concurenţei (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 21/1996). în sectoarele economice sau pe pieţele unde concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenţei unei poziţii de monopol (art. 4 alin. (2) din Legea nr. 21/1996) Guvernul in stituie forme de control.

În fine, pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţio-nalitate evidentă a pieţei, guvernul poate dispune măsuri temporare pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor (art. 4 alin. (3) din Legea nr. 21/1996).

Limitarea sau înlăturarea concurenţei prin convenţia părţilor priveşte un domeniu restrâns şi numai în raport cu un anumit concurent. Convenţia sau clauza contractuală cuprinde angajamentul explicit că nu va îndeplini o activitate profesională în detrimentul celeilalte părţi, în scopul de a asigura creditorului condiţii favorabile propriului comerţ. Posibilitatea unor astfel de acte juridice rezultă din principiul libertăţii convenţiilor.

Principalele contracte sau clauze care comportă prohibiţii de concurenţă privesc: înstrăinarea unui fond de comerţ, închirierea unui spaţiu sau local comercial, concesiunea exclusivă pentru distribuirea de mărfuri. Clauzele de necon-curenţă sunt valabile numai în măsura în care au de scop să evite o concurenţă anormală sau periculoasă şi dacă nu se aduc restrângeri excesive libertăţii părţii care şi-a asumat obligaţia de a se abţine de la un anumit comerţ. Prohibiţia să fie pe o durată limitată de timp, obiectul prohibiţiei să fie determinat şi pe suprafaţă teritorială mărginită, în fine, prohibiţia de concurenţă să nu contravină ordinei publice şi bunelor moravuri;

1. e) absenţa actelor de infidelitate. Concurenţa poate fi afectată de existenţa actelor de infidelitate care pot consta în legături realizate de persoane care participă la întreprinderea unui comerciant, fără ştirea şi acordul acestuia, cu concurenţii săi, sub forma operaţiunilor comerciale sau asocierii, în această categorie intră salariaţii şi auxiliarii comerţului, asociaţii, administratorii şi alte ca - tegorii de persoane care au calitatea de organ al societăţii comerciale.

Actele de infidelitate sunt periculoase, pentru că aceste persoane au acces la datele privind situaţia gestiunii, secretele tehnice şi comerciale, cunosc reţeaua de furnizori, clienţi şi strategia de dezvoltare a afacerilor, iar unii dintre ei încheie şi execută afaceri curente, în numele sau pe seama comerciantului. Astfel de acte de infidelitate, indiferent că sunt caracterizate acte de concurenţă interzisă sau acte de concurenţă neloială, perturbă desfăşurarea competiţiei concurenţiale, ele profitând, direct sau indirect, concurenţelor. Din acest motiv, legea le sancţionează ca acte nepermise de concurenţă.

Modalităţi de desfăşurare a concurenţei licite

Comerciantul care doreşte să-şi consolideze şi să-şi dezvolte comerţul său pe piaţa liberă în scopul sporirii rentabilităţii întreprinderii sale, va promova acele tehnici şi metode care-i permit să câştige în competiţia cu alţi concurenţi.

Între modalităţi care-i pot asigura succesul se menţionează: 1. organizarea pe baze ştiinţifice a luării deciziilor economice, pornind de la nevoile cumpărătorilor (marketingul) îndreptându-şi atenţia în următoarele direcţii: spre produs, spre piaţă, spre preţ, spre promovare.

Promovarea comerţului este ansamblul de mijloace şi metode prin care cumpărătorul este informat asupra produsului, serviciului sau ideilor pe care comer ciantul le urmăreşte pe o anumită piaţă, fiind convins să le cumpere şi să le utilizeze. Promovarea se realizează prin diferite tehnici între care cele mai importante sunt: publicitatea şi promovarea vânzărilor.

Secţiunea 9. Publicitatea comercială

Constă în ansamblul mijloacelor de expresie cu efect colectiv ce tind a dezvălui notorietatea unei mărci sau produs şi larga lor difuzare. Este un mijloc de a intra în compe tiţie cu alţi concurenţi şi de a dobândi un loc pe piaţă.

Cele mai importante trăsături ale publicităţii sunt:

• este o acţiune globală, neselectivă, o comunicare de masă care se adresează publicului şi utilizează toate canalele posibile;
• este destinată să acţioneze asupra psihicului uman, orientând consumatorul spre o marcă sau spre un produs determinat;
• se organizează pe termen lung cu repetiţii;
• trebuie să aibă caracter ofensiv, în scopul de a conserva şi lărgi clientela, dar nu agresiv, întrucât efectele pot fi contrare celor urmărite.

Publicitatea comercială este o libertate a fiecărui comerciant care derivă din libertatea comerţului şi-i permite agentului economic să facă reclama produselor sale în scopul de a determina cumpărarea lor de către consumatori. Această libertate trebuie să fie exercitată cu bună credinţă, cu respectarea procedeelor şi practicilor comerciale cinstite şi în anumite limite determinate de: interesul general; obligaţia de a nu aduce drepturilor subiective ale unor terţi (inclusiv unor drepturi de proprietate industrială); etica publicitară care trebuie să fie loială; să nu vină în conflict cu interesele consumatorilor. Depăşirea acestor limite atrage reprimarea faptelor de publicitate prin sancţiuni civile, contravenţionale şi penale.

Răspunderea pentru faptele anormale de publicitate poate fi întemeiată pe: vătămarea drepturilor altora, neloialitate, falsitate, inducerea în eroare a consu matorilor, încălcarea ordinii publice şi a bunelor moravuri.

Publicitatea abuzivă poate leza două categorii de drepturi private: dreptul de autor şi dreptul de proprietate industrială, în condiţiile prevăzute de legile care reglementează acele materii.

Publicitatea neloială şi publicitatea mincinoasă sau cea contrară ordinii publice şi bunelor moravuri vor fi examinate în cadrul actelor de concurenţă neloială.

2. Promovarea vânzării. Prin promovarea vânzărilor se înţelege acea operaţiune cu caracter concurenţial care cuprinde totalitatea acţiunilor limitate în timp şi în spaţiu, făcute în scopul dezvoltării, vânzării produselor şi serviciilor către o clientelă determinată, prin informarea acesteia.

Promovarea vânzărilor prezintă următoarele caracteristici:

• acţionează la nivelul comportamental al vânzătorului pentru a-1 determina pe consumator să cumpere produsul;
• este o acţiune adresată selectiv unui public delimitat care manifestă interes pentru produsul său ori serviciul care face obiectul promovării;
• se organizează independent sau în cadrul unor manifestări comerciale mai l argi, la târguri, expoziţii, conferinţa;
• este ofensivă, urmărind a-1 convinge pe cumpărător să cumpere produsul său.

Adesea, pentru a creşte atractivitatea şi a determina vânzarea produselor, se oferă cadouri sau premii. Distincţia dintre cele două noţiuni este că, în timp ce cadoul se acordă oricărei persoane din magazin, indiferent dacă va cumpăra sau nu un produs, premiul se acordă numai cumpărătorului, ca un accesoriu de natură a-1 determina să cumpere produsul în perspectiva de a obţine şi o altă marfă sau serviciu avantajos.

Premiile pot consta dintr-o gratuitate sau dintr-o facilitate. Ele pot fi clasificate în:

• premii permise, implicit în produse sau în servicii, nediferenţiate de cel care a făcut obiectul contractului principal, de exemplu - oferirea unui fular celui care cumpără un palton;
• premii expres validate prin lege (Legea nr. 12/1990) sau prin uzurile comerciale, ca de exemplu - oferirea de recipiente, ambalaje uzuale şi alte obiecte de publicitate sau eşantioane care poartă eticheta „gratuit";
• facilităţi sau „premii plătite expres", cum ar fi reduceri de preţuri la unele sortimente, restituirea unui procent din volumul cumulat al cumpărărilor efectuate de un client într-o anumită perioadă, precum şi:
• reduceri de preţuri pentru cumpărarea ulterioară a aceluiaşi produs. Aceste facilităţi trebuie să fie oferite fără a condiţiona vânzarea unui produs de cumpărarea altuia, faptă sancţionată contravenţional.

Este posibil însă ca astfel de cadouri sau premii să modifice jocul concurenţei pe o piaţă şi să reorienteze masiv clientela.

Secţiunea 10. Concurenţa neloială

1. Noţiunea şi condiţiile de existenţă ale concurenţei neloiale

Concurenţa neloială a fost definită de art. 2 din Legea nr. 11/1991, ca fiind orice fapt sau act contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială. Prin urmare, concurenţa neloială reprezintă încălcarea obligaţiei comerciantului de a folosi în activităţile comerciale sau industriale procedee oneste.

Criteriul esenţial care deosebeşte actul de concurenţă neloială de actul de concurenţă ilicită nu este atât actul de concurenţă în sine, scopul urmărit, cât mijlocul întrebuinţat, folosirea de mijloace reprobabile, săvârşirea unor acte criticabile pentru a atrage clientela..

Aprecierea caracterului neloial al actului se face în funcţie de elemente cum sunt: conţinutul actului,. mijloacele utilizate, modul de exercitare a unui drept sau libertăţi, respectarea bunelor moravuri şi influenţa asupra vieţii economice.

Actul de concurenţă neloială constă în exerciţiul excesiv sau abuziv al unui drept sau libertăţi spre deosebire de concurenţa interzisă unde ne aflăm în faţa unui act săvârşit fără drept, în cazul concurenţei neloiale, se aplică regulile de la răspunderea delictuală, în cazul concurenţei interzise, interdicţia poate avea două surse - contractul sau legea.... i

Din definiţia legală şi din celelalte elemente specifice susmenţionate, rezultă că pentru existenţa concurenţei neloiale se cer a fi întrunite următoarele condiţii:

1. comportamentul concurenţial să constea din. acte contrare uzanţelor cinstite în activitatea comercială şi industrială;
2. actele de concurenţă neloială care sunt, după caz, susceptibile de sancţiuni civile, contravenţionale sau penale, trebuie să îndeplinească condiţii le cerute faptelor delictuale (art. 998 Codul civil), contravenţionale sau infracţionale;
3. . comportamentul concurenţial neloial trebuie să fie manifest şi culpabil;
4. . actele şi faptele de concurenţă neloială trebuie să se producă în domenii deschise concurenţei.

2. Actele de concurenţă neloială
3. Noţiune: în concepţia jurisprudenţei şi doctrinei²⁰\ actul de concurenţă neloială este orice act susceptibil de a favoriza desfacerea produselor unui comerciant în detrimentul desfacerii produselor altuia. Actul de concurenţă se poate situa însă şi în sfera altor activităţi economice, cum ar fi aprovizionarea, organizarea publicităţii, etc.

O caracteristică importantă a actului de concurenţă este existenţa lui inde pendent de vreun avantaj personal pentru autorul actului şi independent de faptul de a constitui un obstacol concret, imediat sau viitor la desfacerea produselor uneia din părţile în cauză. De asemenea, actul de concurenţă nu presupune egalitatea de nivel economic a părţilor şi nici nu este condiţionat de identitatea clientului.

În fine, un act de concurenţă este neloial chiar dacă nu aduce prejudicii, ci constă doar în îndeplinirea operaţiei comerciale cu rea credinţă şi cu încălcarea uzanţelor cinstite.

2. Clasificarea actelor de concurenţă neloială. Actele de concurenţă neloială sunt clasificate de doctrină în funcţie de mai multe criterii:

• . După forma de răspundere aplicabilă, actele de concurenţă neloială pot fi: infracţiuni, contravenţii sau delicte civile²¹1
• . După modul în care se încalcă limitele concurenţei licite actele de concurenţă neloială pot fi acte şi practici excesive de concurenţă şi acte şi fapte restrictive de concurenţă²²-*.
• . După criteriul participării la comiterea lor, actele de concurenţă neloială pot fi: acte individuale sau acte colective.
• . După scopul în care sunt săvârşite, actele de concurenţă neloială pot fi acte de stimulare a comerţului propriu sau acte ih dauna altui comerciant.
• După conţinutul lor, actele de concurenţă neloială pot fi: acte de denigrare, de dezorganizare, de imitare, de infidelitate, parazitare şi clandestine.
• . Doctrina clasică clasifică principalele practici de concurenţă neloială în:
  1. mijloace de confuzie;
  2. exploatarea muncii şi organizării altuia;
  3. denigrarea concurentului;
  4. publicitatea mincinoasă, inoportună şi şocantă;
  5. boicotajul şi discriminarea;
  6. diferite forme de vânzare (cu preţ redus, sub preţul impus, cu primă etc. ). Activităţile de concurenţă neloială sunt enumerate în art. 4 şi 5 din Legea nr. 11/1991. Potrivit art. 4 din lege sunt fapte de concurenţă neloială, sancţionate contravenţional:
     1. încălcarea de către persoanele fizice a interdicţiilor prevăzute în art. 36 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat privind reorganizarea unităţilor economice de stat ea regii autonome şi societăţi comerciale, text care se referă la asigurarea libertăţii de concurenţă şi care preia dispoziţiile art. 85 şi 86 din Tratatul de la Roma privind Comunitatea Economică Europeană;
     2. oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant ori acceptarea unei asemenea oferte;
     3. dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea acestuia, către un concurent;
     4. încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unei prestaţii în mod avantajos cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănă toare;
     5. încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu care depinde exclusiv de o tragere la sorţi sau de hazard;
     6. comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra întreprinderii sale sau activităţii acestuia menite să inducă în eroare şi să-i creeze o situaţie de favoare, în dauna unor concurenţi;
     7. comunicarea sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii minci noase asupra unui comerciant sau a mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii acelui comerciant. Comunicarea făcută confidenţial este socotită un act de concurenţă neloială, numai când autorul comunicării ştia că faptele nu corespund adevărului;
     8. oferirea, promiterea sau acordarea mijlocit sau nemijlocit de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale comerciale, pentru a cu noaşte sau folosi clientela sa, ori pentru a obţine orice alt fo los pentru sine sau pentru altă persoană în dauna unui comerciant;
     9. deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;
     10. concedierea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clientela acelui comerciant pentru a-i dezorganiza activitatea.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 11/1991, constituie infracţiuni de concurenţă neloială următoarele

fapte:

1. întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant;
2. producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţie, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi beneficiari.

Dintre actele de concurenţă neloială expuse mai sus, le vom examina pe cele care se referă la încălcarea limitelor concurenţei licite, ele fiind de natură să acopere şi celelalte cazuri, urmând ca pentru practicile de concurenţă monopolistă să rezervăm un subcapitol special.

Practicile individuale şi colective de concurenţă excesivă includ mai multe categorii de acte de concurenţă: practicile concurenţiale neloiale îndreptate împotriva altui comerciant; practici concurenţiale neloiale având cu scop stimularea vânzărilor proprii; practici concurenţiale împotriva legii sau a uzanţelor cinstite care vătăma ordinea publică şi interesul consumatorilor.

Practicile concurenţiale îndreptate împotriva altui comerciant se manifestă mai adesea sub forma: actelor de confuzie, denigrare, dezorganizarea întreprinderilor rivale, imitare, deturnarea clientelei, infidelitate.

Secţiunea 11.Confuzia şi riscul de confuzie

1. Confuzia este actul de concurenţă neloială care constă în disimularea credibilă a propriei activităţi comerciale sub aparenţa semnelor distinctive ale comerciantului lezat sau ale unui colectiv de concurenţi.

Încercarea de a crea o confuzie în mintea clientelei este cea mai răspândită formă de concurenţă neloială. Domeniul de preferinţă în care sunt utilizate mi jloacele de confuzie este cel al semnelor distinctive şi al mărcilor. Mijloacele utilizate pentru a produce confuzie sunt în funcţie de obiectul la care se referă, de două feluri: 1. mijloace care tind să producă în mintea consumatorului ideea că întreprinderea, produsele sau serviciile sunt sau provin de la concurentul celui care le utilizează şi 2. mijloace care tind numai să creeze ideea unei legături între cele două oferte pentru a profita de clientela concurentului.

Mijloacele de confuzie se pot grupa astfel:

1. confuzia prin crearea de similitudini cu privire la numele şi denumirile firmei, emblemei, ambalajelor sau altor semne de identificare ale acesteia;
2. confuzia cu privire la semnele distinctive ale produselor;
3. confuzia cu privire la aspectul exterior al întreprinderilor;
4. confuzia creată prin producerea în orice mod, importul, exportul, depozi tarea, punerea în vânzare sau vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi caracteristicile mărfurilor în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi beneficiari;
5. imitarea publicităţii unui comerciant;
6. rataşarea parazitară, constând în exploatarea faptului de concurenţă neloială a popularităţii concurentului lezat prin referire abuzivă la activitatea, po pularitatea sau produsele acestuia;
7. substituirea mărfurilor.

Mijlocul cel mai frecvent pentru a crea confuzie este utilizarea de semne distinctive identice sau similare: mărci, nume comerciale, titluri, ambalaje, em bleme etc.

2. Riscul de confuzie se apreciază în raport de întinderea teritorială a protecţiei semnului distinctiv. Aceasta se poate limita la teritoriul naţional sau la o anumită regiune ori zonă a ţării, după cum se poate extinde dincolo de teritoriul naţional, ca de exemplu în cazul mărcilor înregistrate internaţional sau a mărcilor notorii, independent de vreo formalitate.

Similitudinea produselor sau proximitatea zonelor de activitate pot juca, în funcţie de caz, un anumit rol în aprecierea riscului de confuzie. Confuzia este posibi lă şi în cazul unor asemănări frapante a numelui firmei sau a produsului. Se face deosebire între riscul de confuzie cu privire la semnele distinctive şi riscul de confuzie cu privire la originea produselor sau serviciilor, risc direct sau indirect.

în sens larg, prin risc de confuzie se înţelege confuzia constând în ideea greşită că între două întreprinderi există o legătură economică sau organizatorică, fără a se atribui produsele aceleiaşi întreprinderi.

Prin risc de confuzie, în sens restrâns, se înţelege riscul de confuzie asupra originii produselor. ]n cazul riscului de confuzie, în sens restrâns, ne găsim în faţa unei erori asupra identităţii întreprinderii, iar în cazul riscului de confuzie, în sens larg, ne găsim în faţa unei erori a raportului d intre întreprinderi. Riscul de confuzie poate exista la titluri de opere, periodice şi alte publicaţii.

În funcţie de elementele din care sunt alcătuite semnele distinctive se vorbeşte de risc de confuzie între elementele vizuale, sonore şi intelectuale ale semnelor vizuale, sonore şi intelectuale ale semnelor.

Reguli în legătură cu aprecierea riscului de confuzie

1. Standardul la care se face raportarea este consumatorul cu atenţie mijlocie şi impresia generală produsă asupra acestuia.

1. Riscul de confuzie. se apreciază după asemănări şi impresia de ansamblu şi nu după deosebiri de detaliu. Impresii de ansamblu diferite vor exclude riscul de confuzie, chiar dacăi -ţxibtă asemănări de detaliu.
2. Riscul de confuzie există ori de câte ori o parte considerabilă a consumatorilor este expusă să săvârşească confuzia.
3. Nu este necesar ca riscul de confuzie să se fi produs, ci numai să existe posibilitatea producerii unei confuzii.
4. Riscul de confuzii se apreciază în funcţie de sfera consumatorilor eventuali şi anume publicul larg pentru articolele de larg consum şi de sfera comercianţilor sau specialiştilor pentru produsele cumpărate de aceştia.
5. Riscul de confuzie se apreciază diferit în raport de natura semnului di stinctiv. Prin semn distinctiv se înţelege acel semn care se deosebeşte de alt semn prin originalitate şi noutate şi constituie un reper pentru individualizarea unor produse.

În aprecierea riscului de confuzie poate avea un rol teoria distanţei potrivit căreia titularul unei mărci nu poate pretinde ca semnul concurentului să se situeze faţă de al său la o distanţă mai mare decât cea pe care el o respectă faţă de semnele altora.

Aceste fapte de concurenţă sunt neloiale dacă, în afară de condiţiile ce le sunt specifice, întrunesc şi cerinţa comună de a fi credibile pentru clientela în cauză.

Credibilitatea implică un element material şi un element psihic. Elementul material constă din disimulare sau creare artificială, de similitudine aparentă cu semnele distinctive ale concurentului lezat, respectiv comunicarea sau răspândirea pe orice cale (reclamă, pliante, presă, audiovizual) de opinii comparative în detrimentul agentului economic prejudiciat. Credibilitatea presupune şi un element psihic care să creeze în mintea clientului o eroare d e apreciere referitoare la agentul economic lezat, provocată de actul de concurenţă neloială.

Disimularea se realizează, de regulă, prin imitaţie sau false indicaţii.

Imitaţia este modalitatea de disimulare care constă în crearea de similitudini cu firme, embleme, ambalaje sau alte semne folosite de concurenţi, în cadrul acestei categorii de mijloace de confuzie se includ următoarele forme: imitarea produselor, imitarea parazitară, imitarea publicităţii, imitarea sistematică, imitarea prin abuz de încredere şi captaţie.

Reproducerea identică a unui produs fără consimţământul concurentului, chiar dacă nu este protejată în cadrul legislaţiei speciale privind proprietatea industrială şi a dreptului de autor poate constitui un act de concurenţă neloială. Imitarea servilă chiar a ambalajelor modelelor, desenelor, creează un risc de confuzie cu produsele altor comercianţi şi este sancţionată nu numai ca act de concurenţă neleală dar şi ca un act de contrafacere.

Crearea unui produs al cărui aspect general este prea asemănător cu un produs al concurentului chiar dacă nu produce confuzie dar semnifică o echivalenţă ori aceeaşi provenienţă constituie o imitaţie parazitară, respectiv un act de concurenţă parazitară. Jurisprudenţa, pentru a califica drept neloială imitarea produselor concurentului, nu se mulţumeşte cu existenţa riscului de confuzie, ci consideră ca fiind decisiv în aprecierea caracterului neloial al actului de imitare, caracterul său sistematic.

Imitarea este, de asemenea, un act de concurenţă neloială atunci când imitatorul a dobândit neloial cunoştinţele necesare imitării prin captaţie (determinarea la divulgarea secretelor de fabrică şi de comerţ sau spionaj economic) sau a abuzat, în acest scop, de încrederea concurentului. Este ceea ce se numeşte imitarea prin abuz de încredere şi captaţie.

Imitarea mijloacelor publicitate este un caz de concurenţă neloială. Ideea sau mesajul publicitar este protejat prin dispoziţiile constituţionale privind libertatea de exprimare. Folosirea mesajului publicitar al altui concurent este inadmisibilă dacă a fost cunoscut prin mijloace neloiale ori dacă există riscul de confuzie.

Imitaţia poate constitui un act de concurenţă neloială în următoarele cazuri:

1. Imitarea servilă, deci reproducerea este identică sau are o foarte mare asemănare cu forma concretă originală şi poate crea riscul de confuzie.
2. Existenţa unor raporturi contractuale anterioare între părţi este un element decisiv în calificarea actului de concurenţă neloială.
3. Suprapunerea contrafacerii unui brevet sau model, cu imitarea reclamei făcute acestora: în anumite cazuri, imitarea unei reclame caracteristice, chiar în lipsa unui risc de confuzie poate constitui o atingere adusă valorii ei publicitare, prin riscul de depreciere.

Alături de imitarea mijloacelor publicitare ale altuia se înscrie rataşare parazitară sau publicitatea parazitară.

Rataşarea parazitară constă în raportarea la publicitatea sau la realizările altuia, în scopul de a profita de reputaţia acestuia. Afirmaţia, spre exemplu, că un produs este de aceeaşi calitate cu produsul cunoscut al altui concurent sau referirea la faptul de a fi lucrat un timp îndelungat la agentul economic concurent constituie o rataşare publicitară. Adesea rataşarea parazitară îmbracă forma publicităţii comparative sau pe aceea a imitării produselor. Ea se poate înfăţişa şi sub forma utilizării neloiale a numelui patronimic propriu sau al unei persoane interpuse pentru a profita de renumele unui omonim. Formele de rataşare parazitară sunt grupate în trei categorii: l. Cazurile de referire la calitatea produsului sau serviciilor oferite prin utilizarea semnului distinctiv al produselor concurentului cu adăugiri care sugerează că produsul oferit este echivalent cu produsul cunoscut al concurentului. Adăugirile folosite constau din cuvinte ca: „sistem",,,ca şi", „după reţeta", „formulă", „gen", „tip", „copie" etc. Asemenea adăugiri au un caracter reprobabil şi există un risc de confuzie.

Cazurile cu referire la destinaţia produselor şi serviciilor se întâlnesc, în special, în cazul accesoriei; şi a pieselor de schimb, al căror furnizor se referă, în publicitatea pe care o face la produsele cărora le sunt destinate arătând marca sau numele comercial ale întreprinderii care le fabrică. Se consideră, totuşi, că nu se poate interzice fabricantului sau vânzătorului de piese detaşate să se refere la marca sau numele comercial al altuia, pentru a indica destinaţia acestor piese, dar să nu inducă consumatorul în eroare asupra provenienţei lor.

Aceleaşi probleme se pun în cazul atelierelor de reparaţii specializate în anumite produse.

O altă categorie de acte de rataşare parazitară o constituie referirea la relaţiile existente între agenţii economici concurenţi. O asemenea referire este permisă cu condiţia c a agentul economic care face publicitatea să nu se facă vinovat de încălcarea vreunei obligaţii contractuale de neconcurenţă şi să nu creeze un risc de confuzie. Situaţia este asemănătoare şi în cazul când referirea se face la calitatea de fost asociat, dacă poate crea o eroare asupra legăturii sale actuale cu societatea din care a făcut parte sau dacă referirea se face în condiţii abuzive şi repetate.

în literatura juridică s-a considerat că imitaţia are un caracter infracţional dacă îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:

• . imitarea unui concurent prin folosirea: firmei, emblemei, o desemnare specială, un anumit ambalaj sau alte elemente de identificare juridică sau tehnică.
• . elementele de identificare juridică să fi fost dobândite anterior, în mod legitim de către un alt comerciant, prin înmatriculare în registrul comerţului sau prin înregistrarea mărcii de fabrică sau de comerţ. Ele sunt protejate de lege, tocmai pentru a asigura atât individualizarea fiecăruia din participanţi la comerţ, cât şi distingerea lor cu uşurinţă, fără risc de confuzie.
• . modul de folosire imitativă a elementelor de identificare menţionate, să fie de natură să producă în mintea consumatorului între cei doi comercianţi sau între produsele acestora. Posibilitatea de confuzie se apreciază în fiecare caz concret.
• . Autorul faptei trebuie să fie un comerciant ca atare, concluzie ce rezultă din termenii „alt comerciant" folosiţi în art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991.
• . fapta constituie infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie, în caz de culpă, comerciantul vătămat are calea acţiunii civile pentru încetarea uzurpării.

Falsele indicaţii reprezintă o modalitate de a realiza o confuzie în rândul comercianţilor şi consumatorilor prin disimularea produsului în ce priveşte tehnologia de fabricaţie, originea, calitatea şi numele producătorului.

Art. 5 lit. b din Legea nr. 11/1991, incriminează şi sancţionează ca infracţiune producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţie, originea şi caracteristicilor mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi beneficiari.

Prin menţiuni false asupra originii mărfurilor se înţeleg toate acele indicaţii de natură a face să se creadă că mărfurile com. au fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau stat.

Indicaţiile de provenienţă sunt simple informaţii asupra locului unde a fost realizat produsul. Fapta de concurenţă neloială comisă prin folosirea falselor indicaţii are caracter infracţional numai dacă este săvârşită cu intenţia de a produce confuzie în rândul utilizatorilor produsului cu astfel de indicaţii.

Riscul de depreciere.Protecţia împotriva riscului de depreciere este chemată să apere o poziţie unică obţinută faţă de consumatori, împiedicând tot ce ar putea reduce impactul semnului asupra acestora, realizat datorită unei forţe distinctive excepţionale. Este deci o protecţie excepţională care presupune condiţii riguroase şi o apreciere mai strictă decât în cazul riscului de confuzie. Problema s-a pus în special în legătură cu mărcile şi semnele notorii prin împiedicarea a tot ceea ce ar putea „deprecia efectul publicitar" pe care 1 -a dobândit semnul distinctiv sau marca.

Substituirea produselor, în categoria mijloacelor de confuzie şi pentru care se poate realiza riscul de confuzie se include substituirea produselor. Este mai frecventă în domeniul băuturilor şi a produselor farmaceutice, constând în a oferi unui client care solicită un produs, un alt produs de provenienţă diferită dar prezentând o oarecare asemănare cu cel cerut. Este o problemă similară, atât ca formă şi conţinut, dar şi ca rezolvare, cu cea a falselor denumiri de origine şi falselor indicaţii, substituirea întemeindu-se pe inducerea în eroare a consumatorului datorită asemănării produselor, în consecinţă, sunt aplicabile normele juridice privind sancţionarea concurenţei neloiale, dar şi dispoziţiile art. 299-300 Cod penal dacă sunt întrunite condiţiile legale.

Denigrarea constă în comunicarea sau răspândirea de către un comerciant a unor afirmaţii depreciative sau comparative, mincinoase cu privire la un alt comerciant concurent, asupra produselor sau serviciilor acestuia, în scopul de a-i ştirbi reputaţia ori de a-i discredita întreprinderea sau produsele.

Denigrarea nu se confundă cu critica şi nici cu informarea consumatorilor realizată pe calea publicităţii sau testării oficiale a unor mărfuri. Denigrarea este un act îndreptat împotriva bunului renume al unui comerciant, al întreprinderii, produselor sau serviciilor sale.

Mijloacele de denigrare pot consta în afirmaţii publice sau confidenţiale ori prin omisiune

1. Afirmaţiile publice se pot prezenta în două moduri:
   1. . afirmaţii care nominalizează victima denigrării prin folosirea publicităţii comparative;
   2. . afirmaţii care, fără a nominaliza pe comerciantul denigrat, permit totuşi identificarea acestuia cu uşurinţă.

Afirmaţiile publice denigratoare pot fi realizate prin orice mijloace de pu blicitate - ziare, reviste, afişe, cataloage, emisiuni la radio şi televiziune etc.

Reclama comparativă îmbracă, de regulă, forma unei confruntări a preţurilor şi a calităţii, în primul caz, se arată că produsul este mai ieftin decât al concurentului, iar în al doilea caz, că produsul personal este mai bun decât al concurentului. Constituie reclamă comparativă şi publicitatea prin care sunt puse în evidenţă avantajele ofertei personale faţă de oferta concurentului.

Reclama comparativă se prezintă sub forme diferite şi sub un alt aspect. Astfel, reclama poate fi lipsită de obiectivitate în mod direct (prin discreditarea produselor concurentului), după cum poate fi şi aparent obiectivă (fără ca verificarea afirmaţiilor să fie posibilă).

Reclama comparativă poate fi critică, când un concurent este prezentat în mod defavorabil ori se fac afirmaţii denigratoare despre produsele concurentului, semnalând defecte, calitatea inferioară, ori că produsele sunt demodate fără valoare etc. Acest fel de reclamă este interzisă pentru faptul că utilizarea acestei forme de publicitate în scop de concu renţă are, totdeauna, un el. de neloialitate.

Reclama comparativă de rataşare este aceea în care comerciantul prezintă produsele proprii ca fiind aceleaşi cu ale concurentului, în scopul de a beneficia de prestigiul acestuia.

Reclama superlativă se realizează în cadrul în care publicitatea constă în afirmarea unei poziţii unice sau excepţionale.

Publicitatea mincinoasă sau superlativă aplicată produselor proprii în raport cu produsele altor comercianţi concurenţi este neloială.

Compararea cu listele de preţuri şi preţurile recomandate se asimilează cu reclama comparativă.

Prin preţuri recomandate se înţelege în dreptul concurenţei preţurile de vânzare la consumator, propuse de fabricant.

Preţurile din listele de preţuri sunt cele cu amănuntul, recomandate de fabricant sau impuse de el pe cale contractuală.

Comparaţia cu preţurile recomandate nu constituie o reclamă comparativă şi este licită, în cazul comparaţiei cu listele de preţuri, dacă preţul este facultativ - comparaţia este licită; dacă preţul este impus prin contract şi acest preţ este inferior, reclama comparativă constituie un act de concurenţă neloială.

Afirmaţiile confidenţiale. Comunicarea făcută confidenţial este considerată a fi un act de concurenţă neloială, numai dacă autorul a ştiut în momentul comunicării că faptele lui nu corespund realităţii

Denigrarea poate fi realizată prin omisiune. Când aprecierile pozitive publicitare se fac numai cu privire la produsele concurenţiale, rezultând că produsele sau serviciile competitorului vătămat nu posedă aceste calităţi.

Obiectul denigrării. Denigrarea se poate referi la:

-persoana comerciantului, adică la capacitatea, solvabilitatea, probitatea sau la dificultăţile serioase pe care le are comerciantul concurent în activitatea sa ori se fac aprecieri peiorative, exemplu: „comerciant de mâna a doua".

-la produsele acestuia, ca de exemplu calitatea, durabilitatea, preţurile practicate.

-la serviciile unui comerciant, calitatea, condiţiile în care sunt oferite şi prestate ori tarifele practicate.

Condiţiile denigrării. Denigrarea constituie un act neloial oricare ar fi forma pe care o îmbracă - directă sau indirectă. Sunt însă necesare anumite condiţii:

1. actul de denigrare trebuie să prezinte persoana sau obiectul la care se referă sub un aspect defavorabil, adică să fie de natură a discredita persoana sau de a deprecia produsul ori servici ul;
2. afirmaţiile denigratoare să-i desemneze pe comerciant/să permită recunoaşterea celui vizat;
3. . conţinutul actului de denigrare să fie săvârşit în prejudiciul unui concurent, în sensul de a îndepărta clientela acestuia şi de a favoriza activitatea economică a autorului actului.

Denigrarea poate întruni caracterul unei fapte civile, contravenţionale sau al unei infracţiuni (de exemplu, uzurparea de marcă).

Dezorganizarea întreprinderii rivale.Constă dintr-un ansamblu de acte de concurenţă neloială care au de scop destabilizarea funcţională a activităţii rivalului lezat. Legea nr. 11/1991 prevede unele modalităţi prin care poate fi produsă dezorganizarea:

Determinarea salariaţilor sau reprezentanţilor rivalului să divulge date teh nice sau economice. Este vorba de spionajul economic materializat în decon-spirarea şi exploatarea de către agentul economic agresiv a secretelor producţiei ori de gestiune ale comerciantului concurent.

Noţiunea de secret are mai întâi un conţinut material, constând dintr-un fapt legat de funcţionarea întreprinderii prejudiciate şi care prezintă un interes legi tim pentru acel agent economic. Secretul include şi un conţinut intelectual, în sensul că faptul arătat este ignorat de public şi, în plus, este sustras divulgării prin lege sau prin norme interne ale comerciantului în cauză..

Spionajul se poate realiza prin divulgări spontane sau provocate, în primul caz, salariatul unui comerciant dezvăluie din proprie iniţiativă informaţii secrete privind activitatea acestuia {art. 4 lit. c) din Legea nr. 11/1991). în al doilea caz, agentul economic agresiv oferă, promite sau acordă mijlocit sau nemijlocit, daruri sau alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia pentru ca prin purtare neloială să-i divulge procedeele sale industriale, să cunoască sau să folosească clientela sa, ori să obţină orice alt folos pentru sine, în dauna unui concurent (art. 4 lit. h din Legea nr. 11/1991). Caracterul neloial al faptei constă, atât în intenţia de a dobândi şi plăti informaţii care depăşesc limitele publicităţii normale şi sunt apărate fie prin dispoziţia legii, fie prin norme interne, cât şi de a determina un salariat sau reprezentant al comercian tului la purtare neloială. Fapta este sancţionată de art.4 din L nr. 11/1991 contravenţional. Divulgarea secretelor de fabrică şi comerciale pot constitui, în anumite împrejurări, infracţiunea de divulgare a secretului economic şi se pedepseşte potrivit art.298 Cod penal.

Secretul de fabrică sau de comerţ pentru a fi protejat ca atare trebuie să fie necunoscut de public, să existe din partea deţinătorului voinţa de a-1 păstra secret şi păstrarea secretului să prezinte un interes legitim. Secretul de fabrică are un caracter tehnic, iar secretul de comerţ are o natură comercială.

Coruperea personalului altui comerciant sau atragerea personalului întreprinderii concurente, îndeosebi a salariaţilor - tehnicieni, manageri, contabili, informaticieni etc., apţi şi experimentaţi, constituie o altă cale de dezorganizare a întreprinderii concurente.

Faptul de concurenţă neloială se poate consuma prin:

1. . oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant altui comerciant ori acceptarea unei asemenea oferte (art. 4 lit. b) din Legea nr. 11/1991);
2. . angajarea salariaţilor unui concurent în scopul dezorganizării activităţii sale (art. 4 lit. j) din Legea nr. 11/1991);
3. . provocarea concedierii unor salariaţi -în scopul înfiinţării unei societăţi comerciale concurente care să capteze clientela acelui comerciant (art. 4 lit. i) din Legea nr. 11/1991).
   1. . Angajarea unui salariat al întreprinderii concurente nu constituie un act de concurenţă neloială decât dacă această angajare s-a făcut în scop neloial, cum ar fi dezorganizarea întreprinderii concurentului, aflarea secretelor de fabrică sau de comerţ, deturnarea clientelei concurentului. Există însă concurenţa neloială, dacă denunţarea contractului de muncă de către salariat s-a făcut fără preaviz sau înainte de termen, sub influenţa concurentului. Aceste acte de concurenţă sunt sancţionate contravenţional.
   2. . Fapta prevăzută în ultimele două modalităţi poate fi comisă numai cu intenţie calificată, în prezenţa unuia din următoarele scopuri: 1. înfiinţarea unei societăţi comerciale concurente; 2. dezorganizarea activităţii altui comerciant, în aceste două cazuri, fapta poate fi săvârşită numai de persoana care ocupă în societatea lezată o funcţie de conducere legată xJe^Aangajarea şi concedierea personalului.. Este necesar să se facă, în primul caz, dovada că atragerea salariaţilor altui concurent s­a făcut în scopul dezorganizării activităţii sale, după cum în ultimul caz, este necesar să se facă dovada că respectivele concedieri s-au făcut în scopul de a înfiinţa o societate comercială concurentă pentru a capta clientela concurentului vătămat.

În practică, s-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 lit. j) din Legea nr. 11/1991, în următoarele situaţii:

- angajarea simultană a mai multor salariaţi ai unor societăţi concurente, având drept consecinţe dezorganizarea acelei societăţi;

• demisia simultană şi concertată a întregului personal al unei societăţi comerciale şi angajarea lui de către societatea concurentă;
• crearea unei societăţi de fostul angajat al unei societăţi comerciale concurente şi încadrarea în această societate a majorităţii salariaţilor societăţii de la care a plecat.

Organizatorul noii societăţi realizează primele afaceri cu clienţii fostului patron determinaţi de către salariaţii care a u părăsit vechea societate şi s-au angajat la cea nouă.

Aceste fapte sunt caracterizate, de asemenea, acte de concurenţă neloială şi sunt sancţionate contravenţional.

Boicotajul şi discriminarea sunt acte de concurenţă neloială care duc la rezultate similare cu cele privind dezorganizarea societăţii concurente. Aceste acte nu sunt însă reglementate de Legea nr. 11/1991.

Boicotajul denumit şi punere la index este un instrument de constrângere economică, exercitat împotriva comerciantului lezat şi constând din refuzul de a întreţine relaţii pe piaţă cu acesta la incitarea unui terţ (de obicei un grup profesional sau o altă grupare organizată sau nu). Boicotajul presupune trei părţi: cel care organizează boicotul, cel incitat la boicot şi boicotatul. Boicotul săvârşit de concurenţa organizată este un act constitutiv de concurenţă neloială, întrucât constă în exerciţiul abuziv al libertăţii comerţului, este un act contrar bunelor moravuri şi este considerat ca o formă tipică de concurenţă prin obstrucţie..

Aceste acte deschid calea acţiunii civile în daune ori de câte ori sunt săvârşite în scop de concurenţă sau aduce atingere funcţionării întreprinderii şi obligă la repararea prejudiciului.

Discriminarea constă în aplicarea unui tratament inegal, dezavantajos în relaţiile comerciale normale. Discriminarea poate să îmbrace şi forma unei ab-stenţiuni (refuzul de a admite un membru într-o organizaţie economică sau profesională). Discriminarea. este un act de concurenţă neloială ori de câte ori este indirectă şi colectivă atunci când constă în recomandarea adresată unei grupări de societăţi sau de sindicate de a defavoriza anumiţi clienţi. Obiectul discriminării nu îl constituie operaţiunile comerciale normale pentru întreprinderi de acelaşi gen. Discriminarea se prezintă sub două forme: obstacole sau diferenţe de tratament opuse unei întreprinderi fără justificare.

Doctrina identifică şi alte practici înrudite uneori cu boicotajul şi discriminarea. In această situaţie se află: contractul de adeziune, atunci când înseamnă un abuz de poziţie de monopol; contractul de exclusivitate, care dă naştere unei obligaţii unilaterale sau reciproce de a nu întreţine relaţii comerciale decât cu cealaltă parte contractantă.

El se referă, de regulă, la o exclusivitate de cumpărare sau de vânzare de produse. Intră în această categorie şi refuzul de a contracta (arbitrar şi nejustificat) atunci când nu este rezultatul incitării unui terţ, ci al unei decizii personale, precum şi acordurile de distribuţie. Aceste acorduri de distribuţie impun contractantului anumite lim ite în vânzarea mărfurilor către terţi, obligându-i să nu-şi vândă marfa decât în anumite sectoare sau unor anumiţi clienţi.

Aceste contracte şi acorduri sunt considerate nepermise atunci când una din părţi este complet lipsită de libertatea sa economică şi se aduce atingere liberei concurenţe şi intereselor colectivităţii de a fi aprovizionată în condiţii normale.

Atingerile aduse funcţionării soc. comerciale. În cadrul acestei categorii de acte de concurenţă neloială intră următoarele fapte: acte de det urnare a clientelei, obstacole materiale în activitatea concu­rentului, obstacole în distribuirea acestuia şi obstacole în calea publicităţii unui concurent.

• Deturnarea clientelei unui comerciant de către fostul său salariat prin folosirea abuzivă a legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant (art. 4 lit. i) din Legea nr. 11/1991), constituie un act de concurenţă neloială care poate dezorganiza întreprinderea, aşa cum s-a arătat mai sus. Fapta se săvârşeşte cu intenţie prin acapararea clientelei altui comerciant de către cel care anterior a deţinut o funcţie în comerţul celui lezat. Fapta se sancţionează numai dacă rezultatul s-a produs. Intenţia autorului faptei trebuie să fie orientată spre deturna rea clientelei de la comerciantul concurent la care a deţinut anterior o funcţie. Manoperele de deturnare ale clientelei trebuie să fie dovedite. Orientarea spontană a clientelei spre noul comerciant nu constituie o faptă de deturnare a clientelei.

Deturnarea clientelei poate fi realizată prin:

• vânzarea de către un salariat (prepus) în nume propriu a unei mărfi către clientul comitentului sau a unor mărfuri de acelaşi fel;
• continuarea de către fostul salariat a unei activităţi comerciale faţă de clientela fostului comerciant patron, manifestându-se ca şi cum ar deţine în continuare vechea calitate de reprezentant al acelui comerciant;
• executarea de către un comerciant în cunoştinţă de cauză a unei comenzi adresată altui comerciant concurent, dacă această comandă a fost primită pe

baza relaţiilor stabilite anterior cu autorul comenzii în perioada când se afla în serviciul comerciantului lezat;

• fapta unor persoane din conducerea unei societăţi de a se folosi după ce au demisionat de informaţiile deţinute şi de autoritatea ce o avea în acea societate pentru a deturna clientela acesteia.
• Obstacolele materiale în activitatea concurentului se pot prezenjta sub diverse forme, ca de pildă închirierea sau cumpărarea terenului pe care concurentul intenţionează să-şi extindă activitatea sau stocarea materiilor prime necesare acestuia.
• Referitor la obstacole de distribuţie pot fi citate lipirea de afişe publicitare în interiorul localului concurentului sau pe zidurile acestui local, distribuirea de prospecte în faţa magazinului concurentului. 4. Obstacole în calea publicităţii pot fi: ruperea afişelor publicitare, acoperirea lor sistematic, lipire a de afişe publicitare proprii peste cele ale concurentului.
  1. .Infidelitatea este actul de concurenţă neloială săvârşit de către un salariat, auxiliar al comerţului sau asociat al unui comerciant prin încheierea în nume propriu, fără ştirea şi acordul patronului al societăţii lezate de operaţiuni comerciale şi de asociere cu comercianţi rivali.

Prin astfel de acte se creează acestora condiţii pentru realizarea unor acte de concurenţă contrare uzanţelor cinstite şi bunei credinţe. Legea (art. 4 lit. b) şi c) din Legea nr. 11/1991 califică actele infidele de acest fel ca acte de concurenţă neloială şi le sancţionează ca delicte civile, fapte contravenţionale şi infracţiuni.

Această formă de concurenţă neloială se poate realiza în variate modalităţi: a) în cheierea de către societăţile comerciale şi regiile autonome din sectorul public a unor contracte de producţie având acelaşi obiect, cu agenţi economici privaţi ai căror salariaţi sunt şi angajaţi ai respectivei unităţi economice publice şi are drept consecinţă anularea contractelor (H. G. nr. 1062/1990);

1. . asociatul într-o societate în nume colectiv sau într-o societate cu răspundere limitată care într-o operaţie determinată are pe cont propriu sau al altuia interese contrare societăţii, participă la deciziile privind această operaţie (art. 49, art. 145 alin. (3) din Legea nr. 31/1990);
2. . oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui alt comerciant concurent sau acceptarea unei asemenea oferte (ar. 4 lit. b) din Legea nr. 11/1991);
3. . divulgarea unor informaţii secrete de către salariat unui concurent (art. 4 lit. c) din Legea nr. 11/1991);
4. . asociatul din societatea cu răspundere limitată care exercită dreptul său de vot în deliberările adunărilor asociaţilor referitoare la aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate între el şi societatea comercială (art. 141 alin.

(2) din Legea nr. 31/1990) sub sancţiune penală prevăzută de art. 198 din Legea nr. 31/1990;

1. . administratorul societăţii pe acţiuni care are într-o anumită operaţie, direct sau indirect, interese contrare societăţii şi nu-i înştiinţează despre acestea pe ceilalţi administratori şi pe cenzori şi participă la deliberări privind această operaţie (art. 103 alin. (1) din Legea nr. 31/1990);
2. . membrii comitetului de direcţie şi directorii societăţii pe acţiuni care fără autorizarea Consiliului de administraţie îndeplinesc funcţia de administrator, membru în comitetul de direcţie, cenzori sau asociaţi cu răspundere limitată în alte societăţi comerciale concurente sau având acelaşi obiect ori exercită acelaşi comerţ sau altul concurent pe cont propriu sau al altei persoane (art. 100 alin. (5) din Legea nr. 31/1990);
3. administratorii şi directorii care pentru a-şi procura lor sau altora un câştig în paguba societăţii dobândesc în contul acesteia acţiuni ale altor societăţi la un preţ pe care-1 ştiu superior valorii lor efective sau vând pe seama societăţii acţiuni pe care aceasta le deţine la preţuri despre care au cunoştinţa că sunt vădit inferioare valorii lor efective (art. 194 din Legea nr. 31/1990);
4. . administratorii şi directorii care cu rea credinţă folosesc bunurile şi creditul societăţii pentru a favoriza o altă societate în care ei sunt interesaţi direct sau indirect (art. 194 pct. 5 din Le gea nr. 31/1990).

Răspunderea pentru aceste fapte este penală.

Practicile concurenţiale neloiale având ca scop stimularea vânzării

1. Acaparare agresivă. Este o modalitate de concurenţă neloială, în practică, se folosesc diferite metode care sunt considerate ca fapte de acaparare agresivă a clientelei.

Între faptele care pot fi calificate astfel, art. 4 lit. d) din Legea nr. 11/1991 reţinem forme contractuale abuzive ca: închirierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători, cu care respectivul comerciant să încheie contracte similare; vânzarea la preţuri interzise care depind exclusiv de tragerea le sorţi sau de hazard; falsa publicitate prin care un comerciant prin afirmaţii nereale asupra propriei întreprinderi sau ac tivităţi urmăreşte să „inducă în eroare pe consumatori şi să creeze o situaţie de favoare în dauna altor comercianţi" (art. 4 lit. f) din Legea nr. 11/1991).

2. Publicitatea mincinoasă intră în aceeaşi categorie a actelor de concurenţă neloială, având de scop stimularea vânzărilor, se înscrie publicitatea sau reclama mincinoasă.

Publicitatea mincinoasă este faptul unui comerciant care, pentru a-şi îmbunătăţi poziţia în raporturile de concurenţă face afirmaţii neadevărate cu privire la persoana, întreprinderea, produsele sau serviciile sale. Astfel de fapte sunt incluse în diferite categorii de acte de concurenţă neloială în raport de caracterul actului şi scopul urmărit.

Publicitatea mincinoasă se deosebeşte de alte acte de concurenţă neloială prin atingerile ce le aduce nu numai concurenţei licite dar, în principal, intereselor esenţiale ale consumatorilor. Art. 4 lit. f) din Legea nr. 11/1991 sancţionează contravenţional - comunicarea şi răspândirea de către un comerciant de. afirmaţii asupra întreprinderii sau activităţii acesteia, menită să inducă în eroare şi să -i creeze o situaţie de favoare în raport cu alţi concurenţi. Fapta constă deci în prezentarea propriei sale activităţi într-o lumină favorabilă, fără a corespunde realităţii, cu scopul de a induce în eroare partenerii comerciali sau consumatorii şi de a-şi crea o situaţie mai favorabilă în dauna altor concurenţi. Doctrina şi jurisprudenţa în scopul de a asigura o protecţie eficace contra unor asemenea acte, recurg la prezumţia conform căreia clientela este influenţată de afirmaţiile publicitare mincinoase. Culpa este prezumată, întrucât o indicaţie care nu este conformă cu adevărul justifică prezumţia că este făcută în scop ilicit, pentru a-şi asigura fără drept avantaje în dauna concurenţilor. Buna sau reaua credinţă prezintă mai puţină importanţă atunci când conţinutul afirmaţiilor este inexact şi s-a adus chiar un prejudiciu moral.

Astfel de fapte pot prezenta şi un caracter penal. Potrivit art. 194 pct. l din Legea nr. 31/1990, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, fapta fondatorilor, administratorilor sau directorilor unor societăţi comerciale care în prospectele, rapoartele şi comunicările adresate publicului arată cu rea credinţă fapte neadevărate asupra condiţiilor economice ale societăţilor sau le ascund cu rea credinţă, în tot sau în parte.

Acţiunea civilă în concurenţa neloială pentru publicitate mincinoasă are o sferă de aplicaţie mai largă pentru că aprecierea actului se face în raport de uzanţele cinstite potrivit cărora publicitatea trebuie să respecte adevărul.

3. Modalităţile de prezentare a falsei publicităţi Falsa publicitate poate fi realizată prin mesaj scris sau oral, publicat în presă sau afişat pe ziduri, panouri etc. şi în alte locuri publice, difuzat pe calea undelor, la radio şi televiziune. Ea poate fi realizată şi cu prospecte, cataloage, inscripţii pe articole vestimentare, ghiduri turistice sau automobilistice, etichetele de pe produs sau formularul contract tip difuzat clienţilor potenţiali, pe fotografii, desen, texte, instalaţie e muzică etc.

Practica judiciară a considerat că falsa publicitate se poate comite şi prin reticenţă dacă a expus spre vânzare mărfuri recondiţionate fără să indice acest lucru.

Impresia falsă poate fi creată printr-o diversitate de mijloace:

1. înscrierea într-un mesaj publicitar a unor menţiuni restrictive sau contra dictorii cu caractere mici lângă alte menţiuni atractive cu caractere mari;
2. . reproducerea unor imagini sugestive, înşelătoare pe suportul publicitar;
3. utilizarea improprie a unor termeni sugestivi, ca de exemplu, prima mână, deşi obiectul a fost la mai mulţi posesori;
4. revendicarea unor calificative neatribuite legal - ca de exemplu „Hotel de cinci stele" deşi acest fapt nu este adevărat.

Aprecierile de natură a induce în eroare mai frecvent întâlnite sunt:

1. . indicaţiile inexacte cu privire la natura şi calităţile produselor sau servi ciilor;
2. . indicaţiile inexacte cu privire la preţurile, scopul şi circumstanţele vânzării;
3. . indicaţii de natură a induce în eroare asupra întreprinderii, importanţei vechimii şi relaţii ei;
4. . uzurparea de titluri şi diplome;
5. . afirmaţia inexactă de a fi obţinut medalii şi alte recompense industriale;
6. . utilizarea abuzivă a labelurilor (labelurile sunt semne care atestă că un produs sau serviciu îndeplineşte un min. de condiţii de calitate, iar aplicarea lor este supusă unui control administrativ);
7. . faptul de a invoca fără temei un drept de proprietate industrială.
   4. Falsitatea mesajului publicitar poate fi apreciată după:
      1. . conţinutul mesajului. Mesajul poate să atribuie unui produs o altă compoziţie sau o altă însuşire pe care nu o posedă. Falsa publicitate se deosebeşte de publicitatea care poate duce în eroare sau provoacă o înţelegere greşită a mesajului său de publicitate optimistă sau umoristică care nu sunt considerate ca fiind o falsă publicitate;
      2. destinatarul mesajului publicitar. Aprecierea caracterului înşelător se poate face în raport de cumpărătorul mijlociu considerat in abstracte sau de cumpărătorul concret dacă mesajul se adresează publicului în general, în primul caz, şi dacă se adresează unui public determinat, în al doilea caz;

c). conţinutul fals la care se raportează publicitatea. Falsa publicitate se poate referi prin conţinutul ei la:

-însuşi bunul sau serviciul propriu. Se are în vedere existenţa bunului sau a serviciului, natura şi compoziţia produsului, calitatea produsului, cont roalele asupra produsului, cantitatea, modul şi data fabricaţiei, originea, condiţiile de utilizare.

-preţul şi condiţiile de vânzare, ca de exemplu, preţuri mai mici, prezen tarea de sloganuri publicitare false cu privire la avantaje acordate cumpărătorilor, garanţii nereale; informaţii false cu privire la condiţiile de plată şi de credit; anunţuri publicitare din care se poate desprinde că preţurile ar fi mai reduse.

-avantajele sau rezultatele promise sau scontate; rezultatele promise cu exagerare; atribuirea unor calităţi inexistente unor produse false.

-fabricanţi, distribuitori sau prestatori de servicii: vânzarea unui produs de o marcă diferită decât cea anunţată; erijarea unui distribuitor în postura de producător; autoatribuirea unor calităţi inexistente de exemplu expert, posesor al unei diplome universitare etc.

5. Metode publicitare inoportune. Practicile anticoncurenţiale denumite se apropie de publicitatea mincinoasă prin faptul că aduc astfel atingere intereselor concurenţilor şi interese lor consumatorilor. Ele sunt considerate ca acte de con curenţă neloială. Enumerăm pe cele mai frecvente:
   1. . Racolajul este o publicitate care utilizează metode brutale şi inoportune pentru atragerea clientelei, ca de exemplu: acostarea trecătorilor pentr u a-i determina să intre în magazin, telefonul sau vizita la domiciliu pentru a-i atrage. Racolajul este ilicit atât timp cât nu inoportunează clientela peste limitele permise;
   2. Expedierea unor mărfuri necomandate la diferiţi destinatari, practică care se numeşte expediere forţată. O asemenea practică este inoportună şi de natură să-i determine pe clienţi să cumpere o marfă pe care nu au dorit-o;
   3. Reclama cu ajutorul unor obiecte având valoare comercială este un mod de a exploata pasiunea pentru jocuri de noroc prin loterii şi concursuri. Ase menea metode sunt, în general, acceptate dacă nu sunt contra bunelor moravuri dar dacă participarea la un atare joc îl obligă pe consumator să cumpere o anumită marfă, există o constrângere psihologică şi actul este neloial. Dacă reclama se face prin remiterea de obiecte, cataloage, eşantioane, participări la tombolă, în mod gratuit, nu suntem în prezenţa unei practici ilicite decât dacă ameninţă serios concurenţa;
   4. Recrutarea progresivă a clientelei este o formă de publicitate inoportună. Comerciantul oferă cumpărătorului unei mărfi posibilitatea de a-i plăti preţul, în tot sau în parte, prin atragerea de clienţi noi care vor cumpăra marfă în aceleaşi condiţii. Este sistemul denumit „boule de neige" care asigură o vânzare în progresie geometrică;
   5. . Vânzările legate constă în oferirea mai multor produse pentru un preţ global. Preţul unui produs poate fi indicat separat sau se indică un preţ global pentru mai multe produse. Uneori, cumpărarea întregului lot de produse este obligatorie. Adesea, în cazul vânzărilor legale, lotul este format din produse şi accesorii ale acestora.

Metode publicitare şocante.Din această categorie fac parte: publicitatea clandestină, publicitatea camuflată, publicitatea indirectă şi publicitatea sentimentală.

1. Publicitatea clandestină constă în apariţia în filme sau în emisiunile publicitare a unui anunţ publicitar atât de scurt încât nu este perceput decât de subconştient. Procedeul este numit şi publicitate,,flou", inconştientă şi este considerat neloial pentru că suprimă libertatea de decizie a clientului.
2. Publicitatea indirectă („flashes" publicitare) este un procedeu frecvent care constă în întreruperea bruscă a unei emisiuni pentru a face loc unei reclame.

Deşi admis în anumite condiţii, procedeul poate fi neleal. Se cere ca radiodifuziunea şi televiziunea să separe emisiunile normale de cele publicitare.

3. Publicitatea camuflată este o metodă al cărei caracter publicitar nu poate fi sesizat de public (reclamă inserată în film fără ca publicul să-şi dea seama că este publicitate). Deşi în principiu este licită, în practică este de multe ori înşelătoare.
4. Publicitatea sentimentală este un procedeu care face apel la sentimentele publicului, adesea la sentimentele religioase sau la convingerile politice sau morale, fără legătură cu oferta concretă dar pentru exploatare în scop de concurenţă (de exemplu, produs executat de invalizi). Din această categorie face parte şi publicitatea care exploatează panica pentru a crea o psihoză de cumpărare.

Publicitatea formează obiectul unui „Cod internaţional al practicilor leale în materie de publicitate" adoptat de Camera de Comerţ internaţională (1937). Codul prevede că publicitatea trebuie apreciată din punctul de vedere al influenţei prezumate asupra consumatorilor, trebuind să fie: conformă cu legile ţării în care este difuzată, decenţă, leală şi veridică. Codul interzice orice denigrare directă sau indirectă, exploatarea numelui comercial al altuia, exploatarea credulităţii copiilor, lipsa de experienţă a adolescenţilor.

Există dispoziţii speciale privind o serie de practici: vânzarea în rate prin corespondenţă, vânzarea forţată etc. şi cu privire la cele legate de produse şi servicii speciale (produse farmaceutice şi tratamente medicale).

Secţiunea 12. Practici contrare legii sau uzanţelor cinstite care lezează ordinea publică sau interesele consumatorilor

Sunt acele fapte care depăşesc limitele concurenţei licite şi care afectează ordinea publică şi interesele consumatorilor, în această categorie intră comerţul clandestin şi specula contrară liberei concurenţe.

• Comerţul clandestin cuprinde două categorii de acte:

1. . efectuarea de acte de comerţ fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale sau cu încălcarea de către comercianţi a obiectului activităţii lor comerciale stabilit şi condiţiile legii (art. l lit. a) din Legea nr. 12/1990);
2. . exercitarea de acte de comerţ în favoarea şi pe seama societăţilor consti tuite într-o ţară străină în cazurile în care nu s-au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege pentru funcţionarea acestora în ţară. Fapta constituie infracţiune şi este sancţionată conforma art. 207 din Legea nr. 31/1990.
   2. Specula contrară liberei concurenţe. Sunt practici de speculă contrare liberei concurenţe. Din această categorie fac parte:
      1. stocarea de mărfuri în scopul creării unui deficit pe piaţă şi revânzarea lor (art. l lit. e) din Legea nr. 12/1990);
      2. . înţelegerea între comercianţi cu amănuntul pentru impunerea unor preţuri superioare celor practicate pe piaţă (art. l lit. g) din Legea nr. 12/1990);
      3. . condiţionarea vânzării unui produs de cumpărarea altui produs;
      4. . vânzarea preferenţială şi refuzul nejustificat al vânzării mărfurilor. Faptele constituie contravenţii şi se sancţionează cu închisoare contravenţională sau amendă contravenţională.

Secţiunea 13. Răspunderea juridică pentru concurenţă neloială

Concurenţa neloială săvârşită prin încălcarea de către comercianţi a obligaţiei de a-şi exercita activitatea cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor comerciale cinstite atrage răspunderea civilă contravenţională şi penală a acestora.

Răspunderea civilă pentru concurenţa neloială este o răspundere pentru actele abuzive şi actele excesive ale agentului economic culpabil şi se întemeiază pe dispoziţiile art. 998 şi următorii din Codul civil.

Răspunderea contravenţională are ca temei în dispoziţiile Legii nr. 11/1991 şi Legii nr. 12/1990, iar răspunderea penală îşi are temeiul în principal, în dispoziţiile art. 5 din aceeaşi lege şi dispoziţiile art. 301 din Codul penal. Legea nr. 31/1990 stabileşte şi o răspundere specifică de drept comercial - excluderea din societatea comercială, revocarea din funcţia de director sau din aceea a consiliului de direcţie.

Răspunderea pentru concurenţă neloială este în principal civilă. Acţiunea aparţine comerciantului vătămat prin faptele sau actele de concurenţă neloiale.

Obiectul acţiunii poate fi:

1. încetarea faptului sau actelor de concurenţă neloială;
2. desfiinţarea actelor de concurenţă neloială;
3. plata de despăgubiri pentru daunele pricinuite;
4. sechestrarea mărfurilor cu false indicaţii de provenienţă ori distrugerea falselor menţiuni;
5. vânzarea mărfii după îndepărtarea falselor menţiuni pentru acoperirea pagubelor;
6. publicarea hotărârii judecătoreşti pe cheltuiala făptuitorului. Art. 6 din Legea nr. 11/1991 dispune că cel „care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligat să înceteze sau să înlăture actul şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite" agentului economic lezat. Semnificative sunt dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 11/1991 care prevăd posibilitatea acordării de daune morale pentru concurenţa neloială şi instituie răspunderea solidară a persoanelor care au creat împreună prejudiciul.

Art. 9 din Legea nr. 11/1991 se referă la cazurile în care fapta cauzatoare de prejudicii este expres menţionată în art. 4-5 din Lege.

Exercitarea acţiunii în concurenţă neloială trebuie să îndeplinească condiţiile răs punderii civile: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între preju -

diciu şi fapta ilicită şi culpa autorului, precum şi condiţia cea mai importantă, aceea că actul să fie săvârşit în cadrul unui raport de concurenţă.

Condiţiile răspunderii civile sunt cele stabilite în dreptul comun al răspunderii delictuale. Raportul de concurenţă pentru ca să dea loc'la răspundere civilă cuprinde următoarele condiţii:

1. . exercitarea activităţii identice sau similare să fie efectivă;
2. . actul de concurenţă să fi fost săvârşit în scop de concurenţă neloială, să fie săvârşit cu intenţia de a face concurenţă neloială, cu rea credinţă, respectiv de a cauza un prejudiciu şi acest prejudiciu să se şi producă;
3. . nu este necesară o concordanţă deplină între domeniile de activitate ale părţilor, fiind suficient ca această concordanţă să se găsească în altă parte;
4. . nu este necesar nici ca activitatea în legătură cu care se pune problema concurenţei neloiale să formeze obiectul principal al comerciantului în cauză.

Acţiunea se prescrie în termen de l an de la data la care comerciantul pre judiciat moral a cunoscut sau trebuie să cunoască dauna morală şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei (art. 12 din Legea nr. 11/1991). Competenţa de judecare a acţiunii revine potrivit art. 7 din Legea nr. 11/1991 instanţei locului săvârşirii faptei în a cărui rază teritorială se găseşte domiciliul pârâtului. Procedura de judecată se desfăşoară potrivit normelor de drept procesual civil fiind aplicabile pentru cazuri de urgenţe dispoziţiile art. 581-580 Cod procedură civilă privind ordonanţa preşedinţială. Obligaţiile de reparare a prejudiciului se stabilesc după normele de drept co - mercial. Dovada acţiunii în concurenţă neloială se fa ce conform normelor de drept comun, sarcina probei revenind reclamantului.

Instanţa va putea pronunţa cumulativ atât interzicerea continuării actelor ne loiale, obligarea pârâtului la daune interese, măsuri de constrângere şi publicarea hotărârii pe chelt uiala pârâtului, în fine, Legea nr. 11/1991 se aplică atât persoanelor fizice şi juridice române, cât şi celor străine (art. 14 din Legea nr. 11/1991).

Răspunderea pentru concurenţa neloială poate fi şi contravenţională. Legea nr. 11/1991 în art. 4 declară contravenţii un număr de 10 abateri de la regulile de exercitare a comerţului cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite: acte de împiedicare, restrângere sau denaturarea jocului concurenţei; coruperea personalului comerciantului concurent, dezorganizarea întreprinderii acestuia, divulgarea de secrete privind activitatea comercială; condiţionarea vânzării unor mărfuri de aducerea unor alţi clienţi; vânzarea cu premii interzise; denigrarea concurentului sau produselor acestuia; răspândirea de false informaţii; deturnarea clientelei.

Răspunderea pentru contravenţii poate fi stabilită în sarcina persoanelor juridice. Contravenţiile se constată la sesizarea părţii vătămate de către salariaţi împuterniciţi ai Camerelor de comerţ şi industrie teritoriale sau ai inspecţiei comerciale de stat.

Prin procesul verbal de constatare al contravenţiei se aplică şi amenda sau avertismentul dacă fapta este de mai mică importanţă. Procedura de constatare şi sancţionare a contravenţiilor este cea prevăzută de Legea nr. 32/1968. Aplicarea amenzii se prescrie în termen de trei luni de la săvârşirea faptei, împotriva procesului verbal de contravenţie se poate face plângere la judecătorie în termen de 15 zile de la comunicarea acestuia.

Răspunderea penală este prevăzută de: Codul penal, în art. 299 privind contrafacerea obiectului unei invenţii; art. 300 privind punerea în circulaţie a produselor contrafăcute; Legea nr. 11/1991, Legea nr. 12/1990 şi Legea nr. 31/1990. Art. 5 din Legea nr. 11/1991 sancţionează ca infracţiune de concurenţă neloială, actele săvârşite pentru a produce confuzie cu privire al activitatea sau produselor unui comerciant. Art. l din Legea nr. 12/1990 sancţionează practicile de speculă contrare liberei concurenţe, substituirea şi falsificarea de mărfuri.

În fine, art. 194, 198 din Legea nr. 31/1990 sancţionează actele de concurenţă neloiale săvârşite de salariat auxiliar al comerţului sau asociat într-o societate comercială prin încheierea în nume propriu, fără ştirea şi acordul patronului, a unor operaţiuni comerciale şi de asociere cu comercianţi rivali.

Infracţiunea de concurenţă neloială prevăzută de art. 301 din Codul penal. Prin art. 301 din Codul penal sunt încriminate următoarele trei acţiuni:

• . fabricarea şi punerea în circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de provenienţă false.
• aplicarea pe produsele puse în circulaţie de menţiuni false privind brevetele de invenţie.
• folosirea unor nume comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ sau in dustriale.

Fabricarea presupune o activitate productivă pentru realizarea unui produs. Punerea în

circulaţie constă în introducerea produsului în circuitul comercial prin expunerea sau oferirea spre vânzare.

Denumirile de origine sau indicaţiile de provenienţă false pot fi imprimate pe produse în timpul fabricaţiei sau înainte de a fi puse în circulaţie. Menţiunile false privind brevetele de invenţii pot fi înscrise pe produs, etichete sau ambalaj, cu condiţia să fie puse în circulaţie.

Folosirea de nume comercial sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ ori industriale presupune ca produsele să fie puse în circuitul comercial, iar folosirea numelui comercial să fie făcută fără drept.

Acţiunea de concurenţă neloială poate fi exercitată dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

• existenţa unui act de concurenţă care se săvârşeşte în legătură cu desfăşurarea unei activităţi comerciale sau industriale;
• acţiunea prin care se realizează elementul material al infracţiunii să constea în folosirea unor procedee neloiale, unor nume sau indicaţii false;

-. existenţa unui prejudiciu în dauna comerciantului concurent şi a consu matorilor, scopul faptei fiind inducerea în eroare a clientelei;

• infracţiunea se comite întotdeauna cu intenţie, ceea ce înseamnă că autorul trebuie să-şi fi dat seama de natura actului şi să fi prevăzut rezultatele lui;
• în sfârşit, între actul incriminat şi prejudicii trebuie să existe un raport de cauzalitate.

Acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu. Competenţa de judecare a acestor acţiuni în

primă instanţă revine judecătoriei.

Doctrina şi practica judiciară au admis posibilitatea folosirii acţiunii în contrafacere cumulată cu acţiunea în concurenţă neloială ori separat ori de câte ori s-a încălcat un drept exclusiv (de proprietate industrială în special) însoţită de acte de concurenţă neloială.

Contrafacerea ori folosirea fără drept a obiectului unei invenţii se pedepseşte în conformitate cu art. 299 Cod penal, cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Aceeaşi pedeapsă prevede art. 300 din Codul penal pentru punerea în circulaţie a produselor contrafăcute ca urmare a contrafacerii sau folosirii fără drept a obiectului unei invenţii.

Contrafacerea prezintă trei forme: fabricarea, folosirea şi punerea în circulaţie a unei invenţii. Contrafacerea se referă la fabricare. Celelalte două forme, folosirea şi punerea în circulaţie sunt asimilate contrafacerii.

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie în art. 59 sancţionează, de asemenea, infracţiunea de contrafacere, adică fabricarea, folosirea sau punerea în circulaţie fără drept a obiectului unui brevet de invenţie sau orice încălcare a drepturilor conferite de brevetul de invenţie pe perioada de valabilitate a acestuia. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate. Pentru prejudiciile cauzate titularului, acesta are dreptul la despăgubiri potrivit dreptului comun, iar produsele contrafăcute pot fi confiscate potrivit legii penale.

Contrafacerea prin fabricare constă în reproducerea sau realizarea materială a unui obiect care are aceleaşi caracteristici ca şi obiectul invenţiei, în situaţia în care invenţia este un produs prin contrafacere înseamnă că se fabrică un produs similar cu cel brevetat. Dacă invenţia este un procedeu prin contrafacere, se obţine acelaşi procedeu ca cel brevetat.

Contrafacerea se examinează după cum reproducerea este sau nu servilă. Reproducerea servilă (identică) se consideră în toate cazurile contrafacere. Dacă reproducerea nu este servilă, contrafacerea se apreciază în raport de elementele constitutive sau esenţiale ale invenţiei brevetate. Echivalentele invenţiei brevetate constituie şi ele o contrafacere.

Contrafacerea propriu-zisă se comite prin faptul fabricării fără a fi necesară utilizarea obiect ului.

Contrafacerea prin folosire constă în utilizarea sau întrebuinţarea obiectului unei invenţii. Acţiunea de folosire este independentă de fabricare. Cel care utilizează un obiect contrafăcut va răspunde chiar dacă a fost fabricat de o alta persoană. Contrafacerea prin folosire implică un scop comercial, în consecinţă, folosirea pentru uz personal nu constituie contrafacere.

Contrafacerea prin punerea în circulaţie constă în vânzarea sau în expunerea spre vânzare a obiectelor contrafăcute.

Pentru existenţa contrafacerii nu se cere ca vânzătorul să fie comerciant şi nu interesează numărul actelor de punere în circulaţie ori dacă s-a realizat un beneficiu.

Contrafacerea trebuie să fie comisă cu intenţie. Intenţia se prezumă până la proba contrarie, datorită regimului de publicitate care se aplică invenţiilor bre vetate.

Infracţiunea de concurenţă neloială, prevăzută de art. 5 din Legea nr. 11/1991. Potrivit acestui text de lege, constituie infracţiuni:

1. . întrebuinţarea unei firme, embleme sau denumir i speciale ori a unor ambalaje de natură să creeze un risc de confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant ori industriaş;
2. producerea, importul, exportul, depozitarea sau vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind: brevetele de invenţie; originea şi caracteristicile produselor, adică indicaţii de provenienţă sau denumiri de origine; numele pro ducătorului sau comerciantului în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi beneficiari.

Acest text de lege acoperă faptele incriminate de art. 301 din Codul penal.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate sau la sesizarea camerelor de comerţ şi industrie teritoriale sau a unei alte organizaţii profesionale.

Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi ilicite sancţionează ca infracţiuni fapte contrare liberei concurenţe ce urmăresc împiedicarea; reducerea sau suprimarea concurenţei, pe de o parte şi falsificarea ori substituirea de mărfuri şi produse, pe de altă p arte. Astfel:

1. art. l alin. (1) şi art. 5 alin (1) sancţionează acumularea ilicită de mărfuri de pe piaţa internă, în scopul creării unui deficit de piaţă sau al suprimării concurenţei. Legea sancţionează o practică abuzivă de concurenţă încriminată ca. o practică monopolistă prin art. 36 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat, reluată şi extinsă în art. 5 din Legea nr. 21/1996 privind concurenţa.

Infracţiunea de depăşire a adaosului legal şi a celui de comision declarat la organul fiscal de către comerciant prevăzută de art. 5 alin. (1) şi art. l lit. n) din Legea nr. 12/1990.

Infracţiunea de nerespectarea preţurilor cu ridicata şi a tarifelor legal stabilite, în art. 5 alin. (1) şi art. l lit. m) din Legea nr. 12/1990 sunt sancţionate fapte de depăşirea preţurilor şi a tarifelor legale.

Infracţiunea de vânzare cu lipsă la măsurătoare. Art. 5 alin. (1) şi art. l lit. o) din Legea nr. 12/1990 înscrie ca infracţiune vânzarea cu lipsă la cântar sau vânzarea cu lipsă la măsurătoare, completând textul art. 296 Cod penal.

Infracţiunea de falsificare sau substituire de mărfuri .Art. 5 alin. (1) şi art. l lit. s) din Legea nr. 12/1990 sancţionează fabricarea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum şi expunerea spre vânzare de asemenea bunuri cunoscând că sunt falsificate sau substituite. Textul este identic cu cel al art. 297 alin. (1) Cod penal. Repetarea acestui text îşi are explicaţia în includerea într-o lege specială privind protecţia consumatorilor, a infracţiunilor de acest gen, urmărite şi judecate după procedura de urgenţă (art. 8 alin. (2) din Legea nr. 12/1990).

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale sancţionează fapte de concurenţă neloială care vizează fidelitatea salariaţilor, auxiliarilor şi asociaţilor faţă de societate.

Astfel, răspund penal:

1. Administratorii, directorii şi ceilalţi funcţionari ai societăţii care pentru a -şi procura lor sau altora un câştig în dauna societăţii răspândesc ştiri false sau întrebuinţează alte mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acţiunilor sau a obligaţiilor societăţii ori a altor titluri ce -i aparţin (art. 194 alin. (3) din Legea nr. 31/1990).
2. Administratorii şi directorii care pentru a-şi procura lor sau altora un câştig în paguba societăţii dobândesc în contul acesteia acţiuni ale altor societăţi la un preţ pe care-1 ştiu vădit superior valorii lor efective sau vând pe seama societăţii acţiuni pe care acestea le deţin la preţuri despre care au cunoştinţă că sunt vădit inferioare valorii lor efective (art. 194 alin. (4) din Legea nr. 31/1990).
3. Administratorul sau asociatul care, deşi are într-o operaţie determinată interese contrare celor ale societăţii, participă la deliberare sau la luarea unor decizii în legătură cu această operaţie (art. 198 din Legea nr. 31/1990).

Secţiunea 14.Protecţia internaţională împotriva actelor de concurenţă neloială

Protecţia internaţională împotriva actelor de concurenţă neloială

1. Protecţia agenţilor economici români în străinătate şi a străinilor în Ro mânia împotriva concurenţei neloiale se rezolvă în funcţie de apartenenţă la Convenţia de Uniune de la Paris pentru Protecţia proprietăţii industriale (1883).

Apartenenţa ţării noastre la Uniune, dă dreptul comercianţilor din România la tratamentul naţional şi la tratamentul unionist. La rândul lor, străinii unionişti vor putea cere în România acelaşi tratament.

Principiul tratamentului naţional înseamnă asimilarea străinului resortizant al Uniunii cu naţionalul fără vreo condiţie de reciprocitate.

întrucât între legile ţării membre ale Uniunii există mari deosebiri, tratamentul naţional este completat cu tratamentul unionist.

Principiul tratamentului unionist înseamnă asigurarea unui minim de protecţie tuturor resortizanţilor Uniunii, prin stabilirea unor reguli uniforme apli cabile pe întreg teritoriul. Prin art. 10 bis inclus în Convenţie cu prilejul conferinţei de revizuire de la Washington (1911), ţările Uniunii s-au angajat: 1. să asigure cetăţenilor ţării respective o protecţie efectivă împotriva concurenţei neloiale. Potrivit alin. (2) din art. 10 bis, constituie un act de concurenţă ncloială orice act de concurenţă contrar uzanţelor cinstite în materie industrială sau comercială.

Prin Convenţie sunt interzise în principal:

1. orice faptă de natură a crea confuzie prin orice mijloc cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui comerciant;
2. afirmaţiile false în exercitarea comerţului de natură a discredita întreprin derea, produsele sau activitatea industrială ori comercială a unui comerciant;
3. indicaţiile sau afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea comerţului este susceptibilă să inducă publicul în eroare, în ceea ce priveşte natu ra, modul de fabricare, caracteristicile, aptitudinea pentru întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.

Printre disp din Convenţie relativ la concurenţa neloială amintim art. 8, art. 9 alin. (6) şi art. 10.

Art. 8 prevede că numele comercial va fi protejat în toate ţările Uniunii, fără obligaţia depozitului sau înregistrării, indiferent dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau comerţ. Art. 9 se referă la sechestrarea la import, interzicerea importului sau sechestrarea în interior a produselor care poartă ilicit o marcă de fabrică sau un nume comercial protejate în ţările în care sunt importate. Alin. (6) din art. 9 prevede că atunci când legislaţia unei ţări nu admite nici una din aceste măsuri ele vor fi înlocuite, până la modificarea co respunzătoare a legislaţiei, cu acţiunile şi mijloacele pe care legea acestei ţări le asigură în asemenea cazuri cetăţenilor săi.

Art. 10 prevede că dispoziţiile art. 9 se vor aplica şi în caz de folosire directă sau indirectă a unor indicaţii false privitoare la provenienţa produsului sau identitatea producătorului, a fabricantului sau a comerciantului. Aceste texte creează pentru statele membre ale Uniunii obligaţia de a legifera.

Dreptul la acţiunea în justiţie pentru folosirea fără drept a numelui altuia (art. 9), folosirea unor false indicaţii privind originea produsului (art. 10) şi concurenţa neloială (art. 10) este reglementat de art. 10 care obligă ţările membre ale Uniunii să pună la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice lezate şi asociaţiilor profesionale mijloacele juridice necesare unei protecţii eficace împotriva concurenţei neloiale.

Principiul tratamentului naţional prevăzut de Convenţia de la Paris este consacrat în ţara noastră de Legea nr. 28/1967 privind mărcile de fabrică şi de art. 6 al Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

În ţările Uniunii Europene, dreptul aplicabil pentru naţionalii fiecărei ţări membre îl reprezintă atât legislaţia internă a acelei ţări, cât şi reglementările Comunitare, aşa cum rezultă din tratatele pieţei comune. Astfel, art. 85 din Tratatul de la Roma (1957) prevede că sunt lovite de nulitate absolută „acor - durile dintre întreprinderi şi toate practicile concertate, care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect şi efect să împiedice, să restrângă sau să falsifice jocul concurenţei în interiorul Pieţei Co mune".

Art. 86 din Tratat interzice „în măsura în care comerţul între statele membre este susceptibil de a fi afectat faptul uneia sau a mai multor întrepr inderi de a exploata în mod abuziv o poziţie dominantă în Piaţa Comună sau pe o parte importantă a acesteia". Printre practicile la care se referă art. 85 sunt şi cele care antrenează restricţii în transmisiunea drepturilor de proprietate industrială şi care îmbracă adesea forma unor acte de concurenţă neloială. Potrivit aceluiaşi text al Tratatului, practicile menţionate privesc preţurile impuse, limitarea protecţiei debuşeelor investiţiilor, repartizarea pieţelor şi a surselor de aprovizionare, discriminarea între partenerii comerciali, subordonarea încheierii contrac­telor, acceptării unor prestaţii suplimentare fără legătură directă cu obiectul ace stor contracte.

Secţiunea 15. Organizarea şi supravegherea concurenţei

1939. Cadrul legislativ. Necesitatea reprimării acordurilor monopoliste şi a practicilor anticoncurenţiale au determinat adoptarea mai multor. acte normative în ţara noastră. Pentru perioada interbelică se menţionează Decretul nr. 2173/10 mai 1937 pentru reglementarea controlului carteluri lor, completat prin Legea din 26 octombrie 1939. Prin dispoziţiile înscrise în cele două acte normative, se urmărea să se preîntâmpine acorduri sau comportamente monopoliste pe piaţa internă şi exercitarea unui control permanent de către Ministerul Industriilor, relativ la restricţiile aduse concurenţei. Actele normative menţionate au fost abrogate prin Decretul nr. 66/18 martie 1950.

O a doua etapă începe odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 care prin art. 36/38 instituie unele măsuri împotriva înţelegerilor şi practicilor monopoliste.

În completarea acestei legi prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea con curenţei neloiale s­au adoptat dispoziţii care reglementează răspunderea civilă, contravenţională şi penală pentru astfel de practici. Unele interdicţii şi sancţiuni pentru comercianţi sunt prevăzute în Legea nr. 12/1990 pentru protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite.

Legea nr. 21/1996 instituie un cadru de prevenire antimonopolistă şi reglementează exercitarea supravegherii agenţilor economici de către organe com petente spre a se asigura un nivel tolerabil al competiţiei în condiţiile pieţei libere. Potrivit legii, organizarea, supravegherea şi controlul funcţionării concurenţiale ale pieţei sunt asigurate de către Consiliul concurenţei şi Oficiul pentru protecţia concurenţei.

Consiliul concurenţei este autoritatea administrativă autonomă în domeniul concurenţei, având personalitate juridică, în compunerea sa intră 10 membri ca personal de conducere dintre care l preşedinte (asimilat cu un ministru), 3 vicepreşedinţi (asimilaţi cu secretarii de stat) şi 6 consilieri de concurenţă (asimilaţi cu subsecretarii de stat). Se adaugă un secretar general şi personalul administrativ.

Membrii Consiliului concurenţei sunt numiţi în funcţie de Preşedintele Ro mâniei la propunerea comună a Comisiei economice a Senatului României şi a Comisiei pentru politică economică, reformă şi privatizare a Camerei Deputaţilor, care înaintează lista cu propunerile nominalizate pe funcţii. Durata mandatului membrilor este de 5 ani, ei putând fi reinvestiţi de cel mult două ori.

Consiliul concurenţei îşi desfăşoară activitatea în plen şi în comisii. Atribuţiile Consiliului enumerate în art. 27 din lege sunt în principal următoarele: ia decizii pentru cazurile de încălcare a legii concurenţei menite să reprime acordurile monopoliste, abuzul de poziţie dominantă pe piaţa relevantă şi concentrările excesive de întreprinderi; efectuează la sesizare sau din proprie iniţiativă investigaţiile privind încălcarea legii şi cunoaşterea pieţei; sesizează şi face recomandări guvernului pentru luarea de măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieţei şi a concurenţei, sesizează instanţele judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea sunt competente; urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul concurenţei.

Oficiul concurenţei este un organ de specialitate în domeniul concurenţei şi în subordinea Guvernului, având personalitatea juridică. Instituţia este condusă de un şef (asimilat cu un secretar de stat) şi de un adjunct (asimilat cu un subsecretar de stat). Şeful Oficiului concurenţei sau persoana delegată de el ia parte la deliberările Consiliului concurenţei. Dacă apreciază că decizia adoptată are un interes public major, poate cere o a doua deliberare.

La nivel teritorial, Oficiul concurenţei îşi constituie inspectorate de concurenţă judeţene şi al municipiului Bucureşti. Fiecare inspectorat este condus de un director.

Atribuţiile Oficiului concurenţei enumerate de art. 37 din lege sunt, în principal, următoarele: efectuează investigaţii din oficiu sau în urma unei sesizări, plângeri sau notificări, spre a constata modul de aplicare a reglementărilor referitoare la practicile monopoliste şi la concentrările economice, urmăreşte evoluţia preţurilor în economie spre a sesiza fenomene care sugerează o restrângere a concurenţei şi fac necesare, în consecinţă, propuneri de remediere; urmăreşte aplicarea efectivă,a deciziilor Consiliului concurenţei; inventariază formele de ajutor de stat; monitorizează şi raportează în condiţii de transparenţă ajutoarele acordate.

Orice dispoziţii referitoare la concurenţă stabilitate prin legi speciale sunt administrare de Consiliul concurenţei şi Oficiul concurenţei. Reglementările adoptate de Consiliul concurenţei şi deciziile acestuia sunt obligatorii pentru Oficiul concurenţei.