În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar constituite de:
- Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene;
- cele două tratate bugetare;
- deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor;
- Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;
- decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976);
- deciziile şi tratatele de aderare;
- Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene privind Groenlanda (17 martie 1984);
- Tratatul de la Maastricht;
- Tratatul de la Amsterdam;
- Tratatul de la Nisa.
Unele dintre aceste acte comunitare cuprind şi protocoale anexe. Ele fac parte integrantă din aceste acte, aşa cum se precizează în chiar cuprinsul lor (art. 311 CE, art. 84 CECO, art. 207 Euratom).
Aceste acte comunitare menţionate constituie un adevărat "corpus" constituţional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate.
Conform art. 293 CE, statele membre, în măsura în care este necesar, pot încheia convenţii între ele privind:
- protecţia persoanelor, satisfacerea şi protecţia drepturilor în aceleaşi condiţii ca şi în cazul drepturilor acordate de fiecare stat propriilor săi resortisanţi;
- eliminarea dublei impuneri în cadrul Comunităţii;
- recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi firmelor în înţelesul par. 2 al art. 48, păstrarea personalităţii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o ţară în alta şi posibilitatea fuziunii între societăţi şi firme cârmuite de legile diferitelor ţări;
- simplificarea formalităţilor privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor curţilor ori tribunalelor şi a sentinţelor arbitrale".
Astfel au fost adoptate mai multe asemenea convenţii: Convenţia din 1968 privind recunoaşterea reciprocă a societăţilor, Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, Convenţiile de la München din 1973 şi de la Luxemburg din 1989 relative la brevetele europene, respectiv comunitare, Convenţia din 1990 privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare a beneficiilor întreprinderilor asociate.
Pe de altă parte, în cazul în care o materie nu este reglementată prin legislaţia fundamentală, statele membre au adoptat noi reguli originare pe calea convenţiilor sau au pregătit asemenea reguli, în domeniile: energiei, proprietăţii industriale, falimentului (proiectul de Convenţie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul şi alte proceduri similare, stabilit de Consiliu în 1995, dar care, totuşi, nu a fost semnat de niciunul dintre statele membre; totuşi, Regulamentul nr. 1346/2000, adoptat de Consiliu la 29 mai 2000 privind procedurile de insolvabilitate reţine elementele esenţiale ale acestui proiect). În asemenea situaţii se poate recurge şi la art. 308 CE prin care se dispune că, dacă acţiunea Comunităţii s-ar dovedi necesară spre a se atinge, în cursul funcţionării pieţei comune, unul dintre obiectivele Comunităţii şi Tratatul nu a prevăzut competenţele necesare, Consiliul acţionând unanim la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, va întreprinde măsurile necesare.