Cea de-a doua categorie - izvoarele secundare - cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau recomandări, folosite de regulă în dreptul internaţional[1].
Termenul "act comunitar" înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ, adoptat de autorităţile administrative ale comunităţilor. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar; în caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice. În acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunităţilor şi obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin intermediul diverselor politici
comunitare şi, chiar dacă Tratatul nu enunţă expres obiective specifice ale unei anumite activităţi, aceste obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Ele, însă, trebuie să fie conforme principiilor generale ale dreptului comunitar, în sensul că, spre exemplu, aplicările diferenţiate trebuie să respecte principiul nediscriminării, inclusiv atunci, când regulile de aplicare acordă unui stat membru o perioadă mare de implementare, precum şi prohibiţiile specifice enunţate de Tratat în diverse domenii (art. 9, 48, 52 şi 59 CE).
O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca obiect izvoarele terţiare incluzând acele regulamente, directive şi decizii, care dobândesc forţă juridică din regulile de drept comunitar secundar.
[1] L. Cartou, op. cit., pag. 117; V. Marcu, Drept instituţional comunitar, Editura Nora, 1994, pag. 91, care consideră că actele instituţiilor comunitare constituie "sursa cea mai importantă a dreptului comunitar".