Potrivit art. 49 TUE: „Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 şi care se angajează să le promoveze, poate solicita să devină membru al Uniunii". Adică acele state, care se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.
Pe lângă aderarea la UE, statele vor dori însă să adere în acelaşi timp şi la EURATOM, ultima rămasă în activitate dintre cele trei Comunităţi Europene.
Până la valul de aderare din 1995, putem afirma că admiterea de noi membri depindea în mai mare măsură de voinţa statelor membre şi a statului candidat, decât de rezultatele la care ajungeau organele comunitare, deoarece candidaţii aveau un sistem politico-economic asemănător cu cel al statelor membre. Odată cu prăbuşirea blocului socialist şi manifestarea interesului de aderare de către fostele state socialiste, lucrurile sau schimbat, deoarece sistemul politic şi economic din aceste ţări nu era compatibil cu cel din statele membre ale CE. Astfel, în preambulul Convenţiilor Europene instituind o asociere între CE şi diferite state est-europene, ultimele şi-au manifestat unilateral voinţa de a adera la CE, în timp ce statele membre au arătat că aceste convenţii vor aduce doar apropierea statelor asociate de acest ţel.
Schimbarea atmosferei de prudenţă s-a produs la Consiliul European de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993, unde s-a remarcat că statele Europei Centrale şi de Est pot deveni state membre, dar pentru aderare urmează să înde- plinească următoarele criterii:
- a) Criteriul geografic, potrivit căruia candidatul trebuie să se situeze din punct de vedere geografic pe continentul european (în legătură cu îndeplinirea acestui criteriu s-au purtat diferite discuţii privind interpretarea termenului „european", ţările mediteraneene situate pe continentul african dorind să demonstreze că, din punctul de vedere al culturii, civilizaţiei şi relaţiilor internaţionale tradiţionale, aparţin continentului european)[1]. b) Criteriul politic cere ca statul candidat:
- să fie stat de drept, mai precis în statul respectiv să fie asigurată separaţia puterilor;
- să aibă o ordine democratică, adică cei care conduc ţara să fie aleşi în mod periodic pe bază de vot egal, direct, secret;
- să fie respectate drepturile omului; şi
- să fie respectate drepturile minorităţilor (deşi drepturile minorităţilor fac parte din marea familie a drepturilor omului, s-a dorit accentuarea faptului că orice conflict etnic constituie un focar de instabilitate pentru UE, care nu era pregătită pentru export de instabilitate din est).
- c) Criteriul economic:
- să aibă o economie de piaţă funcţională;
- să aibă capacitatea de a face faţă forţelor de piaţă şi presiunii concurenţei din Comunitate.
- Să poată îndeplini următoarele obligaţii ce decurg din calitatea de stat membru:
- preluarea scopurilor uniunii politice şi ale uniunii economice şi monetare;
- preluarea „acquis-ul comunitar" (adică a ctitoriilor, moştenirii, achiziţiilor, cunoştinţelor comunitare).
- La Consiliul European de la Madrid din 1995 s-a introdus ca un ultim criteriu cerinţa ca administraţia şi justiţia să aibă capacitatea de a aplica creaţia comunitară.
Indeplinirea cerinţelor sus-menţionate se verifică de către instituţiile unionale în cursul negocierilor de aderare.
Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la depunerea cererii de aderare. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, cu majoritatea membrilor din care este constituit. Condiţiile admiterii şi adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre şi statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituţionale.
Procedura de aderare descrisă în mod generic în art. 49 TUE presupune în concret parcurgerea următoarelor etape:
- decizia internă de aderare;
- formularea cererii de aderare;
- comunicarea cererii de aderare Consiliului UE; d)trimiterea cererii de la Consiliul UE la Comisie pentru „luările de poziţii'
- elaborarea „luărilor de poziţii" de către Comisie, după analizarea situaţiei politice, economice, juridice a statului candidat;
- adoptarea hotărârii de acceptare a „luărilor de poziţii" în cadrul Comisie
- hotărârea Consiliului UE privind luarea de poziţie a Comisiei şi privind începerea negocierilor de aderare;
- deschiderea conferinţei de aderare cu ţara candidată;
- negocierile de aderare;
- semnarea protocolului de închidere a negocierilor; k) trimiterea rezultatelor negocierilor la Parlamentul European;
- aprobarea Parlamentului European; m) ratificarea tratatului de aderare de către statul candidat; n) ratificarea tratatului de aderare de'către statele membre; o) intrarea în vigoare a tratatului de aderare. În ceea ce priveşte aderarea statelor est-europene, având în vedere contribuţia, rolul şi puterea instituţiilor unionale în procesul de negociere, putem afirma că este vorba mai degrabă de un proces de admitere, decât de unul de aderare. La începutul anului 2012, negocierile de aderare erau deschise cu Turcia, Macedonia şi Islanda, în timp ce negocierile respective erau finalizate cu Croaţia, ţară care poate adera în 2013 sau 2014.
în teorie şi practică au fost discuţii foarte aprinse privind apartenenţa Turciei la Europa. Deşi, din punct de vedere geografic, Turcia face parte mai degrabă din Asia decât din Europa, în cursul anului 2005, CE a început negocieri de aderare cu această ţară