Scopul suprem al Uniunii Europene este integrarea, adică refacerea unui întreg, aderarea însemnând atingerea unui „point of no return". Prin urmare, realizarea acestui scop nu permitea, din punct de vedere moral, reglementarea modalităţii de ieşire din această organizaţie internaţională. Astfel, deşi teoretic putem vorbi despre aplicarea clauzei „rebus sic stantibus", tratatele de înfiinţare a CE şi UE nu prevedeau clauze de dezicere, de ieşire din aceste forme de organizare supranaţionale.
Lipsa acestor prevederi nu însemna însă că oricărui stat i s-ar fi iertat orice fel de comportament neconcordant cu tratatele de înfiinţare sau dreptul secundar comunitar.
Tratatul de la Lisabona, în articolul 50 TUE, a prevăzut că orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune. Statul membru care hotărăşte să se retragă trebuie să notifice intenţia sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu art. 218 alin. (3) TFUE şi se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European. Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea statului care doreşte să părăsească UE, cu excepţia cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în unanimitate să prorage acest termen.
Reprezentanţii statului membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului care se referă statul în cauză. Ieşirea nu exclude o nouă aderare a statului, cu condiţia parcurgerii procedurii de negociere şi de aderare.
O altă posibilitate de părăsire a UE de către un stat membru ar fi excluderea pentru nerespectarea obligaţiilor asumate. La acest capitol însă statele membre au lăsat ca „ultima ratio" o soluţie atât de drastică precum excluderea, optând pentru alte instrumente mai blânde.
In primul rând, potrivit art. 260 TFUE, în cazul în care un stat membru nu şi-a îndeplinit vreuna dintre obligaţiile care îi incumbă în virtutea tratatului şi nu duce la îndeplinire nici hotărârea CJUE prin care este obligat să înceteze încălcarea şi să ia măsuri pentru înlăturarea efectelor acesteia, la propunerea "emisiei, CJUE îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unei penalităţi. Prin Tratatul de la Amsterdam, în urma comportamentului neadecvat prealabil al unor state membre, cum ar fi Grecia sau Austria, s-a introdus un procedeu de avertizare a statelor în cazul în care acestea nu respectă obligaţiile ce le revin. Acest procedeu a fost modificat de Tratatele de la Nisa şi Lisabona şi în prezent asigură următoarele posibilităţi de intervenţie pentru instituţiile UE împotriva statului „problemă":
Potrivita art. 7 TUE, la propunerea motivată a 1/3 din statele membre, Parlamentului European sau a Comisiei Europene şi cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu o majoritate de 4/5 din membrii să poată constata existenţa unui risc clar de încălcare gravă a valorilor prevăzute la art. 2, de către un stat membru. înainte de a proceda la această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză şi îi poate adresa recomandări, hotărând după aceeaşi procedură. Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la această constatare rămân valabile.