Drept

1. Precizări prealabile

Există o serie de factori în funcţie de care se conturează mai multe forme de concurenţă pe o piaţă şi anume: numărul şi puterea economică a participanţilor la tranzacţii, gradul de diferenţiere al bunurilor, facilităţile acordate sau barierele la intrarea pe piaţă, raportul dintre cererea şi oferta de bunuri, complexitatea şi funcţionalitatea reţelei de pieţe dintr-o ţară sau alta şi conjunctura politică internă şi internaţională.

Atunci când relaţia de concurenţă se desfăşoară între operatori economici care realizează acelaşi produs, concurenţa poate să fie directă, sau indirectă.

Concurenţa este directă atunci când se intervine între comercianţi care oferă aceleaşi produse şi se adresează aceleaşi clientele.

Concurenţa este indirectă dacă apare între comercianţi care oferă produse diferite, dar se adresează aceloraşi consumatori.

În raport de mijloacele folosite, concurenţa poate îmbrăca două forme: concurenţă loială, considerată licită şi concurenţă neloială, considerată ilicită.

Concurenţa loială se caracterizează prin utilizarea armelor albe în lupta concurenţială, în timp ce concurenţa neloială presupune recurgerea la mijloace incorecte pentru a câştiga competiţia.

Doctrina delimitează adesea concurenţa neloială de concurenţa interzisă sau ilicită. Ea poate fi interzisă prin lege sau convenţia părţilor. Concurenţa interzisă presupune săvârşirea unui act fără drept, în timp ce în situaţia celei neloiale exercitarea dreptului depăşeşte limitele legale.

Concurenţa ideală, spre care se tinde, ar trebui să una perfectă, caracterizată prin reguli foarte stricte, care să asigure un cadru economic şi juridic egal pentru toţi operatorii economici. Curtea Europeană de Justiţie a apreciat că art. 105 TFUE (ex-art. 85 TCE) face referire la concurenţa eficientă, practicabilă, funcţională, suficientă sau workable competition, adică acel nivel de concurenţă necesar pentru a fi respectate exigenţele fundamentale şi pentru a fi atinse obiectivele Tratatului (Hotărârea din 25 octombrie 1977, Cauza C 26/76, Metro SB-GroGmărkte GmbH & Co. KG -Comisia ).

Concurenţa eficientă se caracterizează prin trei trăsături definitorii, şi anume: existenţa unei pieţe deschise, care să permită accesul egal tuturor operatorilor economici; stabilirea, în mod independent de către fiecare participant la relaţiile comerciale a propriei politici în raport cu ceilalţi concurenţi şi cu consumatorii; libertatea consumatorilor în alegerea furnizorului şi a mărfurilor dorite. Atingerea unei concurenţe eficiente pe o piaţă relevantă conduce la eliminarea operatorilor economici care oferă consumatorilor mai puţin în ceea ce priveşte calitatea, varietatea şi preţul produselor sau serviciilor oferite.

2. Concurenţa loială

Concurenţa loială constituie o garanţie a funcţionării pieţei în condiţiile

aplicării legii cererii şi ofertei. Concurenţa loială poate fi pură şi perfectă sau imperfectă.

2.1. Concurenţa pură şi perfectă

Concurenţa pură şi perfectă reprezintă modelul ideal pentru orice economie de piaţă. Teoretizarea concurenţei pure şi perfecte îşi are originea în şcoala neoclasică tradiţională, care a conceput-o pe baza a cinci trăsături distincte:

• atomicitatea pieţei, caracterizată prin existenţa unui număr mare de vânzători şi cumpărători, care nu pot influenţa preţul produselor;
• omogenitatea produselor înseamnă că din punct de vedere calitativ acestea sunt identice, iar decizia de cumpărare nu poate fi influenţată;
• libertatea de a acţiona, în sensul că pe piaţă nu există bariere, de orice natură (financiară, legală, tehnică, strategică) care să blocheze accesul sau abandonarea unei pieţe;
• transparenţa perfectă a pieţei, care presupune ca fiecare participant să aibă acces la toate informaţiile referitoare la cerere, ofertă, preţ, caracteristicile şi calitatea produsului, care îi pot influenţa opţiunea;
• mobilitatea perfectă a bunurilor şi a factorilor de producţie, astfel încât acestea să se adapteze noilor cerinţe ale pieţei.

Concurenţa perfectă constituie modelul ideal al economiei celei mai eficiente. Atunci când una sau mai multe cerinţe nu sunt îndeplinite, ea devine imperfectă.

2.2. Concurenţa imperfectă

Concurenţa pe piaţă este imperfectă atunci când cel puţin una dintre regulile concurenţei pure şi perfecte nu este verificată. Participanţii pot influenţa, în mod individual, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi nivelul preţului.

În funcţie de numărul şi forţa economică a operatorilor economici producători şi consumatori, piaţa cu concurenţa imperfectă poate să existe în una dintre următoarele forme: monopol, oligopol şi concurenţă monopolistică.

Monopolul se caracterizează prin existenţa pe o piaţă a unui singur producător al unui anumit produs. o altă trăsătură este lipsa substituenţilor pentru produsul respectiv. Într-o astfel de situaţie, jocul concurenţial este distorsionat, întrucât preţul produsului este fixat de firma producătoare, şi nu ca urmare a cererii şi ofertei. Consumatorii sunt obligaţi să cumpere produsul oferit de monopolist, în lipsa altei opţiuni. Preţul de monopol este mai mare decât cel practicat pe pieţele pe care există concurenţă.

Totuşi, a fost avansat un argument care militează pentru susţinerea monopulului şi anume că acesta poate conduce la profituri mari, care, la rândul lor, constituie o bază pentru inovaţii.

Legislaţiile tratează diferit monopolul în funcţie de cota de piaţă pe care o deţine un operator economic, în economiile moderne monopolurile fiind cazuri foarte rare. Cartelul este o organizaţie de tip monopol.

Monopsonul, denumit şi monopolul cumpărătorului, reprezintă situaţia de pe piaţă generată de existenţa unui cumpărător unic şi a unui număr mare de producători. Cumpărătorul este cel care fixează volumul producţiei şi preţul de vânzare, monopsonul conducând la scăderea preţului plătit producătorilor.

Oligopolul este o structură de piaţă intermediară, controlată de un număr mic de producători şi cumpărători.

Caracteristica fundamentală a pieţei de oligopol este interdependenţa acţiunilor diferiţilor producători, în sensul că preţurile, cantitatea de produse oferite şi profitul unui producător depind de reacţiile celorlalţi producători.

Maximizarea profitului pe piaţa de oligopol este bazată fie pe omogenitatea produsului şi concurenţa prin preţ, fie pe adoptarea unei strategii de diferenţiere a produsului şi concurenţă în afara preţului, prin anumite performanţe care privesc eficienţa în utilizare.

Concurenţa monopolistică se situează între concurenţa perfectă şi monopol. Aceasta se caracterizează prin existenţa unui număr mare de concurenţi, diferenţierea produsului, accesul liber pe piaţă şi capacitatea limitată de a influenţa preţurile.

Regulile întrecerii au menirea să stimuleze şi să vegheze la respectarea loialităţii concurenţei pe piaţă. O concurenţă care nu este reglementată şi monitorizată de către stat poate conduce la comportamente deviante din partea comercianţilor şi poate afecta interesele consumatorilor. Ocrotirea ei poate urma două căi: una preventivă şi alta sancţionatoare. Din păcate, controlul preventiv se dovedeşte ineficace de cele mai multe ori, singura soluţie fiind aplicarea sancţiunilor, intervenţia statului în jocul concurenţei fiind indispensabilă.

3. Concurenţa neloială

Foarte adesea concurenţa este falsificată, tulburată în funcţionarea sa normală fără ca publicul să reacţioneze sau ca justiţia, în lipsa unei sesizări, să intervină. Dorinţa de a câştiga cu orice preţ împinge pe mulţi la metode de vânzare, procedee, comportamente dintre cele mai discutabile, publicitate inexactă, tendenţioasă, piraterie, parazitism, deturnarea clientelei, coruperea angajaţilor. De la abilitate la înşelăciune mai este un singur pas şi aceasta provoacă adesea neloialitatea.

Prin urmare, dacă mijloacele folosite pentru a purta o astfel de bătălie se circumscriu uzanţelor cinstite, competiţia este una onestă, chiar dacă există învinşi. Per a contrario, recurgerea la metode frauduloase atrage sancţiuni.

Potrivit literaturii juridice, concurenţa neloială reprezintă o încălcare a obligaţiei de respectare a procedeelor oneste sau corecte în exercitarea unei activităţi comerciale sau industriale.

În ceea ce priveşte sancţionarea concurenţei neloiale, se disting două sisteme. Astfel, potrivit unui sistem se aplică dispoziţiile din dreptul comun prevăzute pentru delicte şi quasi- delicte. Doctrinar, a fost remarcat faptul că putem vorbi de un drept al concurenţei neloiale, ca o materie de-sine-stătătoare, desprins din dispoziţiile de drept comun privind răspunderea civilă. Un alt sistem, care corespunde cerinţelor comerţului internaţional, include cazurile de concurenţă neloială într-o lege specială.

Actele de concurenţă neloială au fost reprimate, pentru prima oară, prin Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1884. Potrivit art. 10 bis, alin. (2) al Convenţiei, constituie act de concurenţă neloială orice act de concurenţă contrar practicilor cinstite în materie industrială sau comercială.

Legiuitorul român a sancţionat concurenţa neloială prin Legea din 18 mai 1932. Aceasta nu definea concurenţa neloială, însă conţinea prevederi referitoare la confuzie şi falsele indicaţii de provenienţă, ca acte de concurenţă neloială.

În prezent, ea este reglementată în dreptul intern printr-o lege specială, şi anume Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. În art. 1 din Legea nr. 11/1991 este definită ca fiind orice act sau fapt contrar bunei-credinţe şi uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor şi de efectuare a prestărilor de servicii.

Observăm că pentru a se circumscrie în sfera licitului, dreptul la concurenţă trebuie să fie exercitat cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale.

Numai în aceste condiţii concurenţa este licită şi ocrotită de lege. Comportamentul participanţilor la raporturile comerciale trebuie să se întemeieze pe două concepte fundamentale şi anume buna-credinţă, pe de o parte, şi respectarea uzanţelor cinstite, pe de altă parte.

3.1. Criteriul bunei-credinţe

Buna-credinţă şi valenţele sale juridice îşi au originea în legătura dintre drept şi morală. Legea nr. 11/1991 nu defineşte întotdeauna buna-credinţă. Potrivit art. 14 din Codul civil, persoanele fizice sau juridice trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.

La modul general, buna-credinţă reprezintă convingerea intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, în conformitate cu prevederile legii.

Conceptul juridic de bună-credinţă a fost fundamentat de juristul roman Cicero şi este întâlnit sub definiţii diferite în doctrinele moderne de drept.

În limbajul comun, bunei-credinţe i se atribuie două accepţiuni: obligaţie de comportare corectă pe care părţile trebuie să o respecte la încheierea şi executarea convenţiilor, respectiv convingerea unei persoane că acţionează în temeiul unui drept şi potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine, adică sinceritate, onestitate şi cinste.

Conceptul de bună-credinţă constituie o regulă cu caracter general, care stă la baza întregului nostru sistem de drept şi reprezintă fondul juridic pe care se profilează recunoaşterea în general, a tuturor drepturilor civile.

Într-o altă opinie, buna-credinţă a fost definită ca fiind starea psihologică a subiectului de drept, considerat individual, care implică o anumită activitate a individului sau o atitudine pur intelectuală de ignorare sau de eroare, care poate fi apreciată etic şi pe baza căreia, plecând de la o normă de drept, să se poată declanşa efecte juridice.

Buna-credinţă se fundamentează pe valori morale precum loialitatea (probitatea), prudenţa, ordinea şi temperanţa. Acesteia i se atribuie valenţe asemănătore şi pe plan juridic. Valenţele morale se regăsesc în intenţia dreaptă, care implică absenţa dolului, fraudei, violenţei, fidelitate în angajamente, eroarea scuzabilă; diligenţă, care implică prevederea rezultatului actelor şi faptelor în limita legilor; liceitatea, care implică săvârşirea de acte cu caracter licit şi abţinerea de la vătămarea sau de la păgubirea altuia. Codul civil român consacră buna-credinţă în art. 14 alin. (1), potrivit căruia „persoanele fizice sau juridice trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri", iar în temeiul dispoziţiilor alin. (2) se naşte prezumţia potrivit căreia buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra aceluia care invocă reaua-credinţă. Prezumţia are caracter juris tantum şi se aplică tuturor raporturilor juridice.

Buna-credinţă este definită de doctrină şi produce efecte juridice diferite în cadrul fiecărei instituţii de drept. În raporturile juridice, buna-credinţă se poate manifesta sub două forme: activitatea onestă, loială şi de totală încredere reciprocă şi credinţa eronată şi scuzabilă, protejată de lege, care echivalează cu un drept, atunci când există convingerea fermă, dar greşită, că se acţionează în conformitate cu legea.

În alte sisteme de drept caracterul neloial al actelor de comerţ este apreciat tot prin raportare la morală, la bunele moravuri (dreptul german), corectitudine profesională (dreptul italian), uzanţe oneste (dreptul francez). În dreptul elveţian al concurenţei, buna-credinţă este criteriul determinant pentru a aprecia lipsa de loialitate a unui comportament.

Conform art. 2 din Legea elveţiană privind combaterea concurenţei neloiale din 1986 este neloial şi ilicit orice comportament sau practică comercială care este înşelătoare sau care contravine în orice altă manieră regulilor bunei-credinţe şi care influenţează raporturile între concurenţi sau între producători şi clienţi. Judecătorul este cel care trebuie să interpreteze noţiunea bunei-credinţe prin luarea în considerare a două criterii: etic şi economic.

Reaua-credinţă este opusul bunei-credinţe şi din punct de vedere juridic este o formă a vinovăţiei, expresia dolului, fraudei şi a culpei grave. Ea nu cunoaşte o definiţie legală. Unii autori consideră că lipsa definiţiilor legale în oricare din domeniile dreptului se explică prin faptul că legiuitorul nu a dorit să se lanseze într-o instituţie extrem de delicată, foarte veche şi foarte cunoscută în doctrină.

3.2. Abuzul de drept

Potrivit art. 15 din Codul civil, „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe". Depăşirea acestui scop şi exercitarea lor fără interes legitim constituie abuz de drept.

În literatura juridică se apreciază că se poate vorbi de un abuz de drept atunci când titularul dreptului îl deturnează, cu rea-credinţă, de la finalitatea lui. În jurisprudenţă abuzul de drept este definit ca fiind exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim sau peste limitele interesului legitim în dauna altei persoane.

Pentru existenţa abuzului de drept, este necesar să existe un drept subiectiv, care să fie exercitat cu rea-credinţă şi contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege şi exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv să conducă la producerea unui prejudiciu patrimonial sau moral.

Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, şi anume: unul subiectiv, care constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului subiectiv şi un altul obiectiv, care presupune deturnarea dreptului subiectiv de la finalitatea lui legală.

Sancţiunea diferă în funcţie de cel care îl invocă. Sancţiunea cu caracter general a exercitării abuzive a unui drept subiectiv constă în obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor care guvernează răspunderea civilă delictuală. Acestora li se pot adăuga şi alte sancţiuni, prevăzute în mod expres de norma specială. De exemplu, în cazul comercianţilor care au exercitat abuziv drepturile se vor aplica dispoziţiile Legii nr. 11/1991.

Reaua-credinţă şi abuzul de drept constituie două forme opuse bunei-credinţe, fiecare având aplicabilitate diferită: reaua-credinţă înseamnă viclenie, înşelăciune, fraudă, omisiune intenţionată, iar abuzul de drept presupune intenţia de a păgubi, neglijenţă şi uşurinţă în exerciţiul unui drept.

În materia concurenţei neloiale, noţiunile de bună-credinţă, rea-credinţă şi abuz de drept au un conţinut şi o întindere diferită de cea din dreptul comun. Particularităţile acestor noţiuni se desprind dintr-o serie de premise precum: natura dreptului în discuţie, calitatea de comerciant a titularului dreptului, obligaţiile profesionale ale acestora. Exigenţa în aprecierea relei-credinţe trebuie să fie sporită în cazul în care subiectele care-şi dispută dreptul îşi desfăşoară activitatea pe aceeaşi piaţă. Orice act de concurenţă, contrar practicilor cinstite, trebuie să fie apreciat ca fiind de rea-credinţă.

De cele mai multe ori, jocul concurenţei pe piaţa relevantă este dur şi poate cauza prejudicii. Atât timp cât prejudiciul se produce în condiţiile legii, ale libertăţii comerţului şi ale concurenţei, nu suntem în prezenţa unui abuz de drept.

Prejudiciul în domeniul concurenţei constă în pierderea clientelei şi implicit, în scăderea vânzărilor şi a cifrei de afaceri. Comerciantul vătămat poate obţine, pe cale judecătorească, încetarea sau înlăturarea actelor/faptelor păgubitoare şi despăgubiri materiale şi/sau morale pentru prejudiciul cauzat. Instanţa trebuie să analizeze dacă mijloacele folosite de comerciant, ca autor al prejudiciului, exced loialităţii comerciale.

3.3. Criteriul uzanţelor cinstite

Concurenţa este limitată prin respectarea uzanţelor comerciale cinstite. Acestea reprezintă practici sau reguli care se aplică în relaţiile contractuale dintre participanţii la activitatea de comerţ internaţional. Altfel spus, uzanţele sunt acele standarde profesionale, specifice domeniului comercial, industrial, de executare a lucrărilor şi prestărilor de servicii, care s-au impus ca urmare a unei conduite repetate, constante.

Art. 1 din Codul civil conferă uzanţelor conforme ordinii publice şi bunelor moravuri rangul de izvor de drept. În conformitate cu art. 1 alin. (6) din Codul civil, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.

Legea nr. 11/1991 nu defineşte noţiunea de uzanţe cinstite, însă precizează care acte şi fapte reprezintă manifestări ale concurenţei neloiale, prin enumerarea acestora în cuprinsul art. 1¹ lit. a, art. 4 şi art. 5 din lege. Art. 1 alin. (3) din Codul civil arată că „uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea"; aşadar, noţiunea de uzanţe din cuprinsul Legii nr. 11/1991 face trimitere definiţia din art. 1 alin. (6) din Codul civil.

În literatura de specialitate, conceptul de uzanţe cinstite se defineşte prin raportare la două elemente: unul obiectiv şi unul psihologic. Primul desemnează o practică socială consolidată, iar cel de-al doilea consideră obligatorie uzanţa în relaţiile comerciale.

Noţiunea de uzanţe cinstite este rezultatul transpunerii în dreptul nostru a textului art. 10 bis al Convenţiei de la Paris.

Jurisprudenţa franceză a avansat noţiunea de uzuri oneste pentru a caracteriza concurenţa loială. Pentru a contura acest concept, jurisprudenţa franceză a avut ca punct de plecare regulile deontologice profesionale, riguroase, care au ca scop protejarea interesului aceluia care desfăşoară o anumită activitate, dar şi interesul consumatorului.

Neexercitarea activităţii industriale şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii contrar bunei-credinţe şi uzanţelor cinstite, atrage răspunderea civilă, contravenţională sau după caz, răspunderea penală (art. 3 din Legea nr. 11/1991).

Concurenţă neloială reprezintă opusul concurenţei licite, admisibile, care este considerată a fi o sursă de energie, de progres, care vine în sprijinul economiei de piaţă.

Incriminarea concurenţei neloiale este menită să asigure, în mod practic, loialitatea în afaceri. Nu trebuie uitat faptul că şi consumatorii, adesea victime ale neloialităţii, joacă un rol important în lupta dintre actorii pieţei.

Pornind de la aceste premise, concurenţa loială constituie singura formă de concurenţă permisă, în cadrul căreia comportamentul competiţional al comerciantului se manifestă cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, în scopul atingerii obiectivelor preconizate în activitatea sa.