Protejarea concurenţei loiale prin reprimarea practicilor anticoncurenţiale a constituit o prioritate încă de la constituirea Comunităţii Europene. Regulile generale privind concurenţa pe piaţa internă a Comunităţii Europene erau cuprinse în art. 85 şi 86 din Tratatul de la Roma din 1957 devenite 81 şi 82 după.
Dispoziţiile art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 81 din Tratatul Comunităţilor Europene) interzic şi declară incompatibile cu piaţa comună orice acorduri între întreprinderi, decizii de asociere de întreprinderi şi toate practicile concertate susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne.
Art. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 82 din Tratatul Comunităţilor Europene) precizează că este incompatibil cu piaţa internă şi interzis, în măsura în care comerţul între statele membre ale Uniunii Europene este susceptibil de a fi afectat, comportamentul uneia sau mai multor întreprinderi de a folosi într-un mod abuziv o poziţie dominantă pe piaţa internă sau pe o parte substanţială a acesteia.
Controlul respectării dispoziţiilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene se realizează de către Comisia Europeană. Procedura de control se desfăşoară potrivit Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 referitor la punerea în aplicare a regulilor de concurenţă prevăzute în art. 81 şi 82 din Tratat.
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene nu cuprinde dispoziţii referitoare la concentrările economice care pot denatura concurenţa. Pentru a acoperi această lacună legislativă, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Regulamentul privind concentrările economice.
Restricţiile de concurenţă se aplică nu numai întreprinderilor, ci şi guvernelor care acordă ajutoare operatorilor economici. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene interzice, în principiu, prin art. 107- art. 109, toate ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, acordate sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţii, în măsura în care afectează schimburile comerciale dintre statele membre.
Legislaţia comunitară este transpusă în dreptul nostru prin Legea nr. 21/1996. Modalităţile de aplicare a acestor prevederi sunt stabilite prin regulamentele şi instrucţiunile emise de Consiliul Concurenţei, care constituie legislaţia secundară în materie.
Articolul 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene interzice orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne.
Acordurile între întreprinderi, decizii ale asocierilor de întreprinderi şi practicile concertate pot fi grupate în conceptul de antantă. În dreptul nostru, regimul juridic al antantelor este cel stabilit prin art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/ 1996 care este similar art. 101 alin. (1) din Tratat.
Doctrina a definit antanta ca fiind orice înţelegere intervenită între două sau mai multe întreprinderi, exprimată în scris-indiferent de forma, titlul ori natura actului sau a clauzei ce o conţine-sau tacită, explicită sau implicită, publică sau ocultă, având ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentului concurenţial.
Potrivit dreptului comunitar (Decizia Comisiei Europene 87/409/EEC în cazul Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA din 13 iulie 1987) şi naţional (Decizia Consiliului Concurenţei nr. 35/2009), noţiunea de înţelegere reprezintă orice acord, consemnat în scris sau oral, public sau secret, indiferent de denumire, între unul sau mai mulţi operatori economici. Nu este necesar ca voinţa părţilor să ia forma unui contract.
Curtea Europeană de Justiţie a considerat că înţelegerea poate consta într-o acţiune singulară, într-o serie de acţiuni sau într-un mod de comportament (Hotărârea Curţii -camera a şasea- din data de 8 iulie 1999, Cauza C-49/92 P., Comisia Comunităţilor Europene împotriva Anic Partecipazioni SpA). Pentru ca înţelegerea să intre sub incidenţa art. 101 alin. (1) din Tratat, este suficient ca operatorii economici să îşi fi exprimat intenţia comună de a adopta o anumită conduită pe piaţă (Hotărârea Curţii din 15 octombrie 2002, C 238/99 P, Limburgse Vinyl Maatschappii NV împotriva Comisiei Europene).
Înţelegerea poate fi explicită, scrisă sau tacită, care poate fi dovedită prin coroborarea actelor şi faptelor dovedite.
Deciziile de asociere reprezintă o manifestare de voinţă preliminară, prin care un operator economic consimte să realizeze o grupare, împreună cu alte entităţi colective, care devine operantă doar dacă este finalizată printr-un acord.
Noţiunea de practică concertată desemnează o stare de fapt care rezultă din comportamentul individual al operatorilor economici orientat spre evitarea consecinţelor concurenţiale prin cooperarea lor.
La nivel european, acest concept a fost clarificat de Curtea Europeană de Justiţie care îl consideră o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi fost dusă până la realizarea unei convenţii propriu-zise, substituie deliberat o cooperare practică între ele, riscurilor concurenţei; prin însăşi natura sa, practica concertată nu întruneşte toate elementele unui acord, dar ea rezultă, în special, dintr-o coordonare care se exteriorizează prin comportamentul participanţilor (Hotărârea Curţii din data de 14 iulie 1972, Cauza 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd. împotriva Comisiei Comunităţilor Europene).
Conceptele de înţelegere şi practică concertată se pot suprapune. În doctrină şi în practică, antantele sunt clasificate în antante orizontale şi antante verticale.
Antantele orizontale sunt acele acorduri sau practici concertate care se realizează între doi sau mai mulţi operatori economici care operează la acelaşi nivel de piaţă (producători). Se are în vedere atât concurenţa reală, cât şi cea potenţială, reprezentată de operatori economici care pot pătrunde pe piaţă cu o investiţie minimă, devenind concurenţi reali. Este situaţia acordurilor de cercetare-dezvoltare, acordurilor de specializare, acordurilor de producţie, acordurilor de comercializare, acordurilor de mediu.
Antantele verticale sunt acele acorduri sau practici concertate convenite între doi sau mai mulţi operatori economici, care îşi desfăşoară activitatea în scopul îndeplinirii acordului respectiv, la niveluri diferite ale lanţului producţie-distribuţie. Acordurile pot stabili condiţiile în care părţile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite produse sau servicii. Este cazul acordurilor de distribuţie exclusivă, distribuţie selectivă, cumpărare exclusivă, vânzare exclusivă, franciză sau vânzare condiţionată.