Dumpingul a fost definit pentru prima oară în art. VI punctul 2.1 din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ din 1947 ca fiind o practică neloială care constă în introducerea produselor unei ţări pe piaţa altei ţări la un preţ inferior valorii lor normale, cu un preţ de export inferior preţului comparabil practicat în cursul unei operaţiuni comerciale normale pentru produsul similar destinat consumului în ţara exportatoare. Această definiţie este preluată şi simplificată de art. 1 alin. (2) al Regulamentului (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului prin care un produs este considerat a fi supus dumpingului dacă preţul său de export către Comunitate este mai mic decât preţul comparabil, practicat în cadrul operaţiunilor comerciale normale, pentru produsul similar în ţara exportatoare.
În relaţiile internaţionale, dumpingul constă în livrarea de mărfuri în alte ţări la un nivel inferior valorii normale, respectiv cu mult sub preţurile pieţei şi sub costurile de producţie; diferenţa de preţ rezultată din această politică de export este de multe ori compensată prin obţinerea de prime de export şi subvenţii de la bugetul de stat sau va fi recuperată ulterior, după înfrângerea concurenţei prin majorarea preţurilor.
Potrivit principiului de bază enunţat în art. 1 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului, se consideră că obiectul dumpingului îl constituie orice produs care este exportat către Comunitate la un preţ mai mic valoarea sa normală.
Valoarea normală se stabileşte, de regulă, prin raportare la preţurile pe care le plătesc cumpărătorii din ţara exportatoare, în cadrul unei operaţiuni comerciale normale, pentru acelaşi produs sau pentru un produs similar.
Termenul de produs similar presupune un produs care prezintă produse caracteristice foarte apropiate produsului suspectat de dumping.
Ţara exportatoare poate fi atât ţara de origine a produsului, dar şi o ţară intermediară.
Măsurile antidumping se aplică tuturor produselor care fac obiectul unui dumping în cazul în care punerea sa în liberă circulaţie în cadrul Comunităţii cauzează un prejudiciu.
Clasificarea dumpingului
Din interpretarea prevederilor Codului antidumping se disting mai multe forme ale dumpingului, pe care le putem grupa în funcţie de o serie criterii de clasificare şi anume: obiect, perioada de timp în care se practică şi efectele produse.
În funcţie de obiectul său, dumpingul poate fi: de mărfuri şi servicii, valutar şi social. În operaţiunile de import-export, efectuate în condiţii neloiale, fenomenul negativ cel mai frecvent întâlnit îl constituie dumpingul de mărfuri şi servicii.
Prin raportare la perioada de timp în care se practică, dumpingul poate fi sporadic, intermitent şi continuu.
După efectele pe care le produce, distingem între dumpingul condamnabil şi necondamnabil.
Elementele dumpingului
Din punct de vedere tehnic, dumpingul se identifică şi se apreciază prin trei componente de bază:
- valoarea normală a mărfii;
- preţul de export, care este inferior faţă de valoarea normală;
- marja de dumping, care reflectă decalajul dintre valoarea normală şi preţul de export.
Valoarea normală a produsului reprezintă preţul plătit în cadrul unor operaţiuni comerciale normale de către cumpărători independenţi din ţara exportatoare pentru un produs similar cu cel bănuit de dumping. Produsul similar cu cel suspectat de dumping este un produs identic, şi anume asemănător în toate privinţele produsului respectiv sau, în absenţa unui astfel de produs, alt produs care, cu toate că nu este asemănător în toate privinţele, prezintă caracteristici foarte apropiate celor ale produsului respectiv. Determinarea produsului similar este una din problemele economice complexe, pe care instituţiile Uniunii Europene o tratează cu mare prudenţă. Metoda standard de calcul a valorii normale a produsului este stabilită în art. 2 lit. (A) pct. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului şi se bazează pe preţurile plătite de către cumpărători în ţara exportatoare, în cadrul unei operaţiuni comerciale normale.
În articolul 2 lit. B) pct. 8) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1225/2009 este definit preţul de export, ca fiind preţul plătit efectiv sau care urmează să fie plătit pentru produsul vândut la export din ţara producătoare către Comunitate. Sunt situaţii în care nu se poate determina preţul de export. Atunci când există o asociere sau un acord de compensare între exportator şi importator, preţul de export poate ridica semne de întrebare. Astfel, când nu există un preţ de export sau acesta este îndoielnic, se apelează la preţul cu care produsele importate sunt revândute pentru prima oară unui cumpărător independent. În cazul în care produsele nu sunt revândute unui cumpărător independent sau nu sunt revândute în starea în care erau când au fost importate, preţul de export se determină prin orice altă metodă rezonabilă. Atunci când se calculează preţul de export, se fac unele ajustări, pentru a se ţine seama de toate cheltuielile, inclusiv de taxe şi de impozite, care survin între import şi revânzare, precum şi de o marjă de profit, pentru a stabili un preţ de export fiabil la nivelul frontierei comunitare.
Marja de dumping reprezintă suma cu care valoarea normală depăşeşte preţul de export. În cazul în care marjele de dumping variază, se poate stabili o marjă de dumping medie ponderată [articolul 2 lit. (D) pct. (12) din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului; articolul 2.4.2 din Acordul antidumping].
Curtea Europeană de Justiţie a stabilit marja de dumping comparând valoarea normală calculată medie ponderată pe tipuri de produse cu preţul de export mediu ponderat pe tipuri de produse. Astfel, într-o speţă, au fost identificate, mai întâi, mai multe modele diferite ale produsului care făcea obiectul anchetei. Pentru fiecare dintre acestea, s-a calculat o valoare normală medie ponderată şi un preţ de export mediu ponderat, apoi s-au realizat comparaţii pentru fiecare model. Întrucât, pentru anumite modele, preţul de export era inferior valorii normale, a fost stabilită existenţa unui dumping. În schimb, întrucât, pentru alte modele, preţul de export era superior valorii normale, în acest caz a fost reţinută o marjă de dumping având un cuantum negativ. Curtea s-a pronunţat în mod repetat în sensul că alegerea între diferite metode de calcul al marjei de dumping indicate într-un regulament de bază, precum şi aprecierea valorii normale a unui produs sau stabilirea existenţei unui prejudiciu presupun aprecierea unor situaţii economice complex.
Condiţiile dumpingului
Pentru determinarea situaţiei de dumping este necesar să fie îndeplinite cumulativ trei condiţii, şi anume: importurile să facă obiectul unui dumping; cauzarea un prejudiciu material unei industrii comunitare şi ca între importurile care fac obiectul dumpingului şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate.
Procedura antidumping
Procedura antidumping este reglementată în art. 5-21 din Regulament şi se desfăşoară pe mai multe etape şi anume formularea către Comisia Europeană a unei plângeri antidumping, desfăşurarea unei investigaţii şi instituirea măsurilor antidumping. Măsurile antidumping se concretizează în instituirea de taxe antidumping definitive, cunoscute şi sub denumirea de drepturi antidumping sau suprataxe vamale
Taxele antidumping definitive se aplică prin Regulamente ale Consiliului Europei. Taxele se aplică fiecărui furnizor sau fiecărei ţări furnizoare în parte şi sunt percepute de statele membre, în conformitate cu rata de schimb valutar. Regulamentul trebuie să menţioneze numele exportatorilor sau al ţărilor în cauză, descrierea produsului, o sinteză a faptelor şi a motivelor esenţiale cu privire la stabilirea dumpingului sau a prejudiciului. Părţile în cauză vor primi o copie a Regulamentului sau a deciziei. De altfel, Regulamentul se publică şi în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Măsurile antidumping încetează după cinci ani de la instituirea taxei sau de la data încheierii reexaminării celei mai recente a dumpingului şi prejudiciului.
Comisia Europeană, cu avizul comitetului consultativ, poate dispune suspendarea măsurilor pe o perioadă de nouă luni, cu posibilitatea prelungirii perioadei până la un an, atunci când condiţiile pieţei s-au schimbat temporar astfel încât este puţin probabil să reapară prejudiciul.