1. Noţiune şi principii
În art. 1 alin. (1) din Acordul privind subvenţiile şi măsurile compensatorii din 1994 , subvenţia este definită ca şi contribuţie financiară sau orice altă formă de sprijinire a veniturilor ori a preţurilor, venită din partea puterilor publice, dacă prin aceasta se conferă un avantaj beneficiarului.
Regulile comunitare referitoare la subvenţii sunt cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 597/2009 al Consiliului din 11 iunie 2009 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenţii din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene (Regulamentul de bază).
Trebuie menţionat că relaţia subvenţii - prejudiciu, împreună cu regulile procedurale care le însoţesc, sunt o paralelă directă a regimului aplicat dumpingului. Deşi dumpingul şi subvenţiile sunt două noţiuni diferite, sistemul care guvernează aplicarea măsurilor luate împotriva lor este, în principiu, acelaşi.
Beneficiile subvenţiilor sunt exprimate în reducerea preţului produsului subvenţionat. Subvenţia este primită de către întreprinderea producătoare şi/sau exportatoare şi depinde de aceasta dacă o va folosi sau nu la o schimbare de preţ.
În conformitate cu art. 3 din Regulamentul de bază o subvenţie există atunci când sunt întrunite cumulativ trei condiţii:
- să existe o contribuţie financiară sau orice formă de susţinere a veniturilor sau a preţurilor;
- contribuţia financiară să provină de la autorităţilor publice ale ţării de origine sau de export;
- contribuţia financiară să conducă la obţinerea unui avantaj.
Subvenţiile sunt acordate de autorităţile publice. Prin autoritate publică se înţelege orice organism public de pe teritoriul ţării de origine sau de export. Acolo unde companiile sunt 100% private şi statul nu este acţionarul principal, în mod normal, este dificil să se stabilească dacă acea companie este organism public, decât dacă există dovezi care să probeze contrariul. Dacă statul este acţionar majoritar, compania poate fi considerată organism public.
O formă de contribuţie financiară este practica autorităţilor publice care implică un transfer direct de fonduri (donaţii, împrumuturi sau participări la capitalul social), transferuri directe potenţiale de fonduri sau de pasiv (garanţii de împrumut).
Altă modalitate de contribuţie financiară are loc atunci când autorităţile publice anulează sau nu încasează o datorie publică exigibilă. Scutirea unui produs exportat de la plata taxelor şi impozitelor atunci când este destinat consumului intern sau reducerea acestora până la concurenţa sumelor datorate nu sunt considerate a fi subvenţii.
Contribuţia financiară poate avea loc şi atunci când autorităţile publice furnizează bunuri sau servicii, altele decât infrastructura generală, sau achiziţionează bunuri.
Contribuţiile financiare pot fi acordate în mod direct sau indirect, prin intermediul altui organism privat. Autorităţile publice pot efectua plăţi către un mecanism de finanţare sau pot însărcina sau ordona unui organism privat să execute una dintre practicile specifice autorităţilor publice.
Pentru a putea beneficia de o contribuţie financiară din partea autorităţilor publice, un operator economic trebuie să desfăşoare o activitate de import - export de mărfuri.
Potrivit principiului general enunţat în art. 1 alin. (1) din Regulamentul de bază, o taxă compensatorie poate fi impusă pentru a compensa orice subvenţie acordată, direct sau indirect, la fabricarea, producţia, exportul sau transportul oricărui produs a cărui punere în liberă circulaţie în Comunitate cauzează un prejudiciu. Raţiunea principiului general constă în faptul că preţurile mărfurilor importate sunt mai mici datorită subvenţiilor primite şi faptul că nivelul scăzut al lor cauzează un prejudiciu. Atunci când exportatorii negociază un preţ de vânzare la export, o fac ştiind că această vânzare beneficiază de o subvenţie în cadrul sistemului DEPB (sistemul de credite pentru drepturi de import - Duty Entitlement Passbook Scheme). În măsura în care exportatorii ştiu că vor primi această subvenţie şi că vor putea avea beneficii în cadrul altor sisteme, aceste societăţi se află într-o poziţie concurenţială mai avantajoasă în momentul în care negociază preţurile, în sensul că ele pot reflecta subvenţiile înaintând oferte mai interesante.
Pentru a face obiectul unei măsuri compensatorii, subvenţiile trebuie să fie specifice. O subvenţie este specifică în situaţia în care accesul anumitor întreprinderi la o subvenţie este limitat, în mod expres, de către autoritatea care acordă subvenţia sau legislaţia în temeiul căreia acţionează autoritatea.
În situaţiile în care autoritatea care acordă subvenţia sau legislaţia în temeiul căreia acţionează autoritatea stabileşte criterii sau condiţii obiective de eligibilitate pentru obţinerea unei subvenţii, precum şi valoarea acesteia, subvenţia este specifică dacă eligibilitatea nu este automată, iar criteriile şi condiţiile respective nu sunt riguros respectate.
Specificitatea unei subvenţii poate fi determinată în funcţie de o serie de factori, cum ar fi utilizarea unui program de subvenţii de către un număr limitat de întreprinderi; utilizarea predominantă de către anumite întreprinderi; acordarea unor subvenţii disproporţionate anumitor întreprinderi şi modul în care autoritatea care acordă subvenţia şi-a exercitat puterea discreţionară în luarea deciziei de a o acorda. În această privinţă, se ţine seama, în special, de informaţiile cu privire la frecvenţa cu care cererile privind o subvenţie au fost respinse sau aprobate şi motivele acestor decizii.
2. Condiţii cerute pentru stabilirea existenţei unei subvenţii
Pentru stabilirea existenţei unei subvenţii, este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:
- existenţa unei subvenţii;
- subvenţia să cauzeze un prejudiciu industriei comunitare;
- între importurile subvenţionate şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate.
- Procedura de neutralizarea a efectelor subvenţiei
Procedurile de neutralizare a subvenţiei sunt iniţiate pe baza unei plângeri, care trebuie să respecte prevederile art. 10 din Regulamentul de bază. Ancheta are ca obiect atât stabilirea existenţei subvenţiei, cât şi a prejudiciului. Pe parcursul investigării, dacă se realizează o determinare prealabilă a unei subvenţii, a unui prejudiciu şi a unei legături de cauzalitate între acestea, Comisia Europeană poate lua măsuri provizorii, sub forma taxelor compensatorii provizorii.
Taxele provizorii trebuie impuse cel mai devreme în termen de 60 de zile şi cel mai târziu în termen de nouă luni de la începerea procedurii. Valoarea taxei compensatorii provizorii nu poate să depăşească valoarea totală a subvenţiei care poate face obiectul unor măsuri compensatorii stabilite în mod provizoriu şi trebuie să fie mai mică decât această valoare în cazul în care o taxă mai mică este suficientă pentru a elimina prejudiciul suferit de industria comunitară.
Finalizarea investigaţiilor poate conduce fie la respingerea plângerii, fie la admiterea ei. De asemenea, plângerea poate fi retrasă, caz în care procedura este încheiată, cu excepţia cazului în care Comisia consideră că este în interesul Comunităţii să continue investigarea.
Plângerea este respinsă dacă nu se dovedeşte îndeplinirea condiţii care fac să existe o subvenţie. Aceeaşi soluţie se impune şi atunci când subvenţia are caracter neglijabil.Plângerea este admisă atunci când în urma investigaţiei se stabileşte existenţa unei subvenţii.
Cererea poate fi soluţionată pe cale amiabilă dacă Comisia acceptă angajamente în temeiul cărora ţara de origine şi de export sunt de acord cu eliminarea, limitarea subvenţiei sau luarea unor măsuri privind efectele acesteia. Exportatorul trebuie să se angajeze să îşi revizuiască preţurile, să nu mai exporte în zona în cauză produse care beneficiază de subvenţia pasibilă de măsuri compensatorii. Angajamentele trebuie să fie voluntare, satisfăcătoare şi realiste. Ele au ca obiect subvenţii care au fost investigate de către Comisie.
Existenţa unei subvenţii cauzatoare de prejudiciu atrage impunerea de măsuri compensatorii, care se concretizează într-o taxă compensatorie definitivă.
Taxa compensatorie definitivă este stabilită de către Consiliul Europei printr-un regulament, care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În Regulament se menţionează numele exportatorilor sau al ţărilor în cauză, o descriere a produsului şi o sinteză a faptelor, a considerentelor esenţiale cu privire la stabilirea subvenţiei şi a prejudiciului, o copie a regulamentului fiind trimisă părţilor interesate.
Valoarea taxei compensatorii trebuie să fie inferioară valorii totale a subvenţiei pasibile de măsuri compensatorii stabilită şi trebuie să fie mai mică decât această valoare în cazul în care această valoare mai mică este suficientă pentru a elimina prejudiciul adus industriei comunitare.
În cazul în care a fost aplicată o taxă provizorie, Comisia Europeană prezintă Consiliului Europei o propunere de măsuri definitive cu cel puţin o lună înaintea expirării acestor taxe, iar Consiliul decide, indiferent dacă trebuie sau nu instituită o taxă compensatorie definitivă, în ce măsură trebuie percepută definitiv taxa provizorie.
Dacă taxa compensatorie definitivă este mai mare decât cea provizorie, diferenţa nu este recuperată. În cazul în care taxa definitivă este mai mică decât cea provizorie, se recalculează. Atunci când determinarea finală este negativă, taxa provizorie nu se confirmă.
Poate fi percepută o taxă compensatorie definitivă pentru produsele puse în liberă circulaţie în termen de cel mult 90 zile înainte de data aplicării măsurilor provizorii, dar nu anterior deschiderii anchetei.
Taxa definitivă rămâne în vigoare doar pe perioada şi în măsura necesare pentru a compensa subvenţiile care aduc prejudicii. În general, o măsură compensatorie definitivă expiră la cinci ani de la impunerea ei sau la cinci ani de la data încheierii examinării celei mai recente care a avut ca obiect atât subvenţia, cât şi prejudiciul, cu excepţia cazului în care examinarea a stabilit că expirarea măsurilor ar favoriza continuarea sau reapariţia subvenţiei şi a prejudiciului.