Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale.[1] Dreptul fiecărui stat se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice cuprinzând mai multe ramuri de drept: drept constituţional, drept administrativ, drept civil, drept penal, etc. Ramura principală a dreptului este dreptul constituţional care, prin normele sale, consacră şi ocroteşte cele mai importante valori sociale, economice, politice, culturale.
Dreptul Constituţional este ramura fundamentală a dreptului constituită dintr-un ansamblu unitar de norme juridice cuprinse prioritar în Constituţie prin care se reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.[2] Astfel normele juridice ale dreptului constituţional reglementează forma de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea parlamentului, modul de organizare a societăţii în stat, relaţiile sociale fundamentale, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
Conform opiniei multor savanţi în domeniu, există trei tipuri de definiţii ale dreptului constituţional ca ramură de drept: a)materială şi istorică, b)formală, c) pedagocică.
Definiţia materială şi istorică. Se consideră că aceasta cuprinde articolul 16 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789: „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie”. Definiţia dată este considerată incompletă deoarece:
- nu defineşte totalmente dreptul constituţional care are ca obiect cu mult mai multe norme decât garantarea drepturilor şi separaţia puterilor;
- precizează doar ce ar trebui să includă o Constituţie;
- pune accent doar pe conţinutul reglementării, făcând abstracţie de forma acestea;
- folosind exclusiv definiţia dată am putea considera unele acte normative ale puterii executive ca fiind legi numai de aceea că materia reglementată este din domeniul legii (se neglijează supremaţia constituţiei).
Definiţia formală a dreptului constituţional are elementul decisiv supremaţia normelor juridice constituţionale, dreptul constituţional fiind alcătuit din norme a căror supremaţie se impune faţă de toate celelalte, inclusiv faţă de legislator. Normele constituţionale au o forţă supremă faţă de celelalte norme juridice datorită obiectului lor de reglementare şi procedurii specifice de adoptare. Definiţia este considerată incompletă deoarece:
- face abstracţie de conţinutul reglementării;
- o normă poate fi considerată constituţională pentru că ea a fost adoptată potrivit unei proceduri specifice, ceea ce nu este întotdeauna aşa;
Definiţia pedagocică desemnează dreptul constituţional drept instrument prin intermediul căruia se asigură coexistenţa paşnică a puterii şi libertăţii în cadrul unui stat-naţiune. Este utilizată mai mult în cadrul ştiinţei dreptului constituţional.[3]
Astfel, dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
Dreptului constituţional are un triplu obiect, respectiv trei mari componente ce constituie un ansamblu unitar:
- Drept constituţional instituţional: are ca obiect tradiţional instituţiile politice şi bazele instituţiilor administrative şi jurisdicţionale.
- Drept constituţional normativ sau fundamental: are ca obiect sistemul surselor dreptului sau sistemul normativ.
- Drept constituţional substanţial sau raţional: are ca obiect drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
[1] Popa N. „Teoria generală a dreptului”, Bucureşti 1996.
[2] Arseni Al., “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Chişinău, 1997 , p.7.
[3] Arseni Al. , op.cit. , p. 8-9.