Orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale componente. Sistemul de drept la fel cunoaşte o asemenea ierarhizare a ramurilor sale. Pentru a determina locul ramurii dreptului constituţional în sistemul dreptului, trebuie să ţinem cont de două aspecte: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional şi valoarea formelor juridice, prin care voinţa deţinătorilor puterii devine drept (izvoarele de drept).
Normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale, relaţiile ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Astfel de relaţii prezintă cea mai mare importanţă pentru popor. De aceea aceste relaţii sociale sânt reglementate de constituţie, legea fundamentală a statului, care se situează în fruntea sistemului de drept. Din normele constituţiei se desprind principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate.
Dreptul constituţional conţine norme elaborate în cadrul activităţii de realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere la nivel superior celorlalte activităţi de conducere. Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional, este în acelaşi timp izvorul principal pentru întregul drept. Orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele din constituţie. O modificare intervenită în dreptul constituţional impune modificări corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale.[1]
Dreptul constituţional este ramura principală în sistemul de drept.
[1] Arseni Al. “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Chişinău, 1997, p.78-79.