Noţiunea de „drept constituţional” a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după ce curentul revoluţionar dezlănţuit în 1789 a dus la elaborarea primelor constituţii scrise pe continentul european. Nevoia de a studia sistematic aceste constituţii a făcut să se nască o disciplină juridică nouă: dreptul constituţional.
Instituirea unor catedre universitare având ca obiect studiul constituţiei a fost preconizat pentru prima dată în Franţa în anul 1791. Termenul „drept constituţional” nu a fost creat de juriştii francezi. Atunci cercetarea ştiinţifică a constituţiei s-a făcut împreună cu dreptul administrativ în cadrul „dreptului public”. Contribuţia Franţei în această privinţă a fost de a pregăti terenul, ocupând Italia, francezii au răspândit ideile revoluţionare. Noţiunea de drept constituţional s-a născut în Italia. Aici, prima catedră de drept constituţional apare la Ferrara în 1796, fiind urmată de altele două la Pavia şi Bologna. [1]
Noţiunea de „drept constituţional” s-a încetăţenit în Franţa abia în 1834 când a fost creată la Paris cea dintâi catedră de drept constituţional condusă de contele Pellegrino Rossi. În perioada dată dreptul constituţional se confundă cu dreptul Constituţiei.[2] În 1852 în urma loviturii de stat a lui Ludovic-Napoleon, catedra de drept constituţional a Universităţii din Paris a fost suprimată şi reapare numai după instaurarea celei dea treia republici. De această dată titulara de „drept constituţional” se menţine în Franţa celei dea doua jumătăţi ai secolului nostru, când a fost înlocuită cu cea de „Drept constituţional şi instituţii politice”[3].
Pe lângă noţiunea de „drept constituţional”, a fost şi mai poate fi întâlnită în calitate de sinonim noţiunea „drept de stat”. „Drept de stat” a fost utilizat în toate statele socialiste cu excepţia Cubei, în Austria şi Germania. Odată cu prăbuşirea regimurilor totalitare, în statele din Europa şi în fostele republici din URSS termenul „drept de stat” este substituit cu „dreptul constituţional”.
În ţările române, studiul constituţiei s-a făcut la început, ca şi în Franţa, reunit cu dreptul administrativ, sub denumirea de „drept public”. Francezul G.Maisonnabe ducea în limba franceză cursul de drept public în 1837 la Academia Mihăileană, studiind comparativ legislaţia diferitor popoare. Mai târziu, Simion Bărnuţiu îşi intitula cursul ţinut la Iaşi: „drept public al românilor”(1867). Noţiunea de „drept constituţional” apare în 1864, odată cu publicarea „Dreptului constituţional” de A.Codrescu. În 1880, la Brăila apare volumul „Elementele de drept constituţional” de Christ I. Suliotis. Termenul de „drept constituţional” se dezvoltă şi mai mult prin publicarea în anul 1903 la Iaşi a cursului de drept constituţional a lui C.G.Stere, iar în 1915, la Bucureşti, a celui semnat de C.G.Disescu. Între cele două războaie mondiale, disciplina dreptului constituţional a fost definitiv consacrată în programele facultăţilor de drept din România.
După instaurarea dictaturii comuniste în România, noţiunea de „drept constituţional” a fost înlocuită cu denumirea „drept de stat”. Situaţia s-a schimbat după 22 decembrie 1989, când în programele facultăţilor de drept din România a apărut denumirea de „Drept constituţional şi instituţii politice”.[4]
În Republica Moldova, până la declararea suveranităţii şi independenţei statale, ştiinţa dreptului constituţional practic nu recunoştea orientările doctrinelor occidentale de drept constituţional. În această perioadă ştiinţa dreptului constituţional s-a limitat mai mult la proslăvirea organelor puterii de stat existente şi la analiza lor prin prisma reglementărilor juridice. Dreptul de stat sovietic (foarte rar drept constituţional) era recunoscută ca ramură de drept fundamentală, ramură ce conţine dispoziţii şi prevederi pentru alte ramuri de drept. Un eveniment important îl constituie editarea în anul 1975 a manualului „Drept constituţional sovietic” elaborat de către juriştii din Sanct-Petersburg. Cu toate acestea, comisia superioară de atestare din URSS păstrează specialitatea „Drept de stat şi administrarea”. Începând cu anul 1985 ia amploare procesul de renovare şi perfecţionare a relaţiilor sociale, economice şi politice. Sânt întemeiate teorii constituţionale noi influenţate de curentele social-democratice contemporane.
În Republica Moldova este utilizată pe larg noţiunea de „drept constituţional”. Dreptul constituţional este ramura fundamentală în sistemul de drept al Republicii Moldova.[5]
[1] Drăganu T. „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I , Lumina Lex 2000, p. 31.
[2] Guceac I. , op.cit., p. 39.
[3] Drăganu T., op.cit., p. 32.
[4] Arseni Al. “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Chişinău, 1997, p. 83.
[5] Guceac I. „Curs elementar de drept constituţional” , vol. I , Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, Chişinău 2001, p. 7.