Pentru a defini dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică autonomă în raport cu celelalte discipline juridice este nevoie să stabilim dacă el are obiect propriu de cercetare.
După cum am văzut dreptul constituţional s-a născut din nevoia de a studia constituţiile scrise ca fenomene juridice. Acest „obiect de studiu” poată să varieze de la ţară la ţară, în funcţie de conţinutul concret al constituţiei. De exemplu constituţiile Franţei din 1875 şi 1958 nu conţin un capitol care să reglementeze drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
Obiectul dreptului constituţional îl constituie în principal constituţia[1]. Totodată obiectul de studiu al ştiinţei dreptului constituţional îl constituie toate relaţiile social-economice şi politice reglementate de normele de drept constituţional.[2] Obiectul specific al dreptului constituţional sânt raporturile sociale legate de forma de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea parlamentului, raporturile acestuia cu celelalte organe ale statului.
Dreptul constituţional abordează probleme legate de organizarea guvernului, a organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, ale administraţiei locale, ale justiţiei etc. Totodată numeroase aspecte ale sale nu sânt reglementate prin constituţie, ci prin legi organice, legi ordinare şi alte acte normative. Aceleaşi aspecte fac obiectul de cercetare şi a altor discipline juridice (dreptul administrativ, procedura civilă, procedura penală etc.).[3]
[1] Drăganu T. „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I , Lumina Lex 2000, p. 36.
[2] Guceac I. , op.cit., p. 37.
[3] Arseni Al., op.cit., p. 86.