Pin It

Etimologic, cuvântul "constituţie" provine de la latinescul "constitutio", care înseamnă aşezare cu temei" sau starea unui lucru. În sistemul de drept roman constituţia înseamnă edictul semnat de împărat a cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice adoptate de organele autorităţilor publice ale  imperiului. Unele state feudale au înscris în documente scrise anumite reguli fundamentale privind raporturile între guvernanţi şi guvernaţi care urmau să prevaleze, cu valoare de principiu de conduită politică şi juridică, faţă de cutumele existente.[1]

 Noţiunea reapare în sec. al XVIII-lea, când i se atribuie un sens nou şi prin care se înţelegeau legile de organizare politică şi administrativă a statului. În acest sens, noţiunea este folosită în SUA, unde în 1787 americanii au adoptat prima constituţie scrisă din lume. Astfel, noţiunea de „constituţie” desemna numai acele legi, care, reglementând organizarea şi funcţionarea statului, limitau puterea monarhului şi garantau anumite drepturi şi libertăţi fundamentale şi individuale.[2] Acest mod de a concepe noţiunea de „constituţie” era limpede exprimat de Declaraţia franceză a dreptului omului şi cetăţeanului din 1789, în care se arată că: „orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”.

Mai târziu, apăruse ideea (J.J. Rousseau) că în conţinutul constituţiei trebuie incluse norme ce se refereau la organizarea statului şi asigurarea drepturilor omului. Această lege trebuie să fie sistematică şi să se bucure de o forţă juridică supremă, constituind astfel o garanţie în lupta împotriva puterii absolute a monarhului. Atunci se considera că puterea acestuia poate fi limitată mai eficient, dacă drepturile cetăţeanului sânt recunoscute în legi scrise, fapt ce stimula în acelaşi timp lupte pentru apărarea lor.

După elaborarea şi adoptarea primelor constituţii scrise, se ajunge la ideea stabilităţii constituţiei, la imposibilitatea modificării ei de organele legislative obişnuite, adunarea constituantă fiind singura putere competentă să adopte sau să modifice constituţia.[3]

 

[1] A. Hauriou et Jean Gieguel, „Droit constitutionnel et institution politiques”, Editions Montreshien Paris 1989, pa.II, p.282.

[2] Guceac I. Curs elimentar de drept constituţional, Volumul I, Cişinău 2001, p.147

[3] Ioan Muraru, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Bucureşti, 1993, p. 57