Constituţia - act juridic fundamental ce este alcătuit dintr-un sistem de norme cu forţă juridică supremă, norme care reglementează relaţiile sociale din domeniul instituirii şi exercitării puterii de stat, stabilind în acelaş timp limitele acestei puteri, drepturile şi libertăţile fundamentală ale cetăţenilor. Ea reprezintă acel act juridic prin care se reglementează organizarea societăţii în stat.[1]
Concepţia juridică asupra constituţiei se poate exprima în două sensuri diferite: în sens material şi în sens formal.
În sens material, Constituţia reprezintă ansamblul regulilor de drept, indiferent de natura şi forma lor, ce au ca obiect constituirea, competenţa, funcţionarea şi raporturile principalelor organe de stat între ele sau dintre ele şi cetăţeni.
În sens formal (organic), constituţia este ansamblul regulilor de drept, indiferent de obiectul lor, elaborate în scris şi sistematic (într-o formă distinctă), de către un organ de stat, anume constituit în acest scop (adunarea constituantă) şi urmând o procedură specifică de elaborare şi modificare.
Constituţia este o lege supremă din punct de vedere juridic în raport cu toate celelalte legi.[2] Caracterul de lege fundamentală rezultă din conţinutul şi calitatea reglementărilor.
Condiţiile de fond ale legii fundamentale sânt caracterele sale: caracter politic şi caracter normativ. Caracterul normativ decurge din necesitatea de a conferi caracter general – obligatoriu normelor constituţionale, precum şi de asigura respectarea acestora sub sancţiunea legii.[3] Atâta vreme cât constituţia este în vigoare, ea constituie baza cadrului juridic al societăţii, adică a dreptului pozitiv.
Definitorie pentru constituţie este forţa sa juridică. Ea are o forţă juridică supremă, ceea ce plasează constituţia în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întregului drept cu dispoziţiile constituţiei.
[1] Genovava Vrabie, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol.I, p.179.
[2] idem;
[3] Cristian Ionescu, op. cit., p.111;