Un timp destul de îndelungat, dezvoltarea constituţională în Franţa a avut loc, pe planul fundamentării teoretice a instituţiilor adoptate sub semnul opoziţiei între doctrinele politice ale lui Montesquieu şi Rousseau.[1] Această opoziţie s-a manifestat în două direcţii principale.
Montesquieu era adeptul regimului reprezentativ şi considera că în statele moderne, poporul nu este în măsură să exercite el însuşi nici puterea legiuitoare, nici pe cea executivă... poporul trebuie să facă prin reprezentanţii săi tot ceea ce nu poate face însuşi.[2] Montesquieu era adeptul separaţiei puterilor statului. Printre constituţiile franceze adoptate sub influenţa preponderentă a doctrinelor lui Montesquieu, se numără cele din 1791, 1795, 1814, 1831, 1848 şi 1875. Această influenţă se manifesta în special în consacrarea de către ele a regimului reprezentativ şi a separaţiei puterilor statului.
Rousseau considera că puterea legislativă constă în două lucruri inseparabile, a face legi şi a le menţine, astfel executivul trebuie să fie dependent de legislativ. Constituţia din 1793 introduce sistemul guvernământului semidirect şi pune la baza ei principiul supremaţiei legislativului asupra executivului.
Preotului Sieyes a înrâurit conţinutul constituţiei franceze din anul 1852. Devenit celebru prin publicarea broşurii „Qu`est-ce que le Tiers-Etat”, doctrina politică a lui Sieyes se rezumă la: poporul nu trebuie să aleagă el însuşi organele statului şi funcţionarii, ci doar să alcătuiască listele eligibile. Un colegiu, numit „al conservatorilor”, format din autorii constituţiei, iar apoi, în funcţiile de vacante intervenite, prin cooperare de către membri rămaşi în funcţie, urma să desemneze din listele de eligibili Tribunalul şi Corpul Legislativ. Tribunalul, ca organ de reprezentare a nevoilor populare, urma să exercite iniţiativa legislativă şi să dezbată legile, iar Corpul Legislativ, întocmai ca un tribunal care judecă un proces, avea sarcina să le voteze în tăcere, după ce asculta Tribunalul ca exponent al intereselor naţionale şi Consiliul de Stat ca exponent al punctului de vedere guvernamental. [3] În procesul legislativ, cel de-ai treilea organ: Colegiul Conservatorilor trebuie să aibă competenţa, în calitate de juriu constituţional, să vegheze la respectarea constituţiei, putând anula legile şi actele guvernamentale ne neconforme cu aceasta. Din ideile antidemocratice, dar liberale ale lui Sieyes, Napoleon Bonaparte a reţinut pentru constituţie doar conţinutul lor antidemocratic. Constituţia din 14 ianuarie 1852, declarată de Ludovic Napoleon, mergea pe acelaşi făgaş antidemocratic.
O altă doctrină care a exercitat o influenţă certă asupra constituţionalismului francez, aparţine generalului de Gaulle. În esenţă ceea ce el urmărea era extinderea puterii executive şi limitarea rolului parlamentului. Pe linia acestor idei fundamentale, el preconiza instituirea unui şef de stat desemnat conform unei proceduri, care să diminueze influenţa partidelor şi investit cu suficiente prerogative pentru a putea lua măsuri impuse de interesele superioare ale ţării. Doctrina lui Gaulle a stat la baza principalelor structuri instituite de Constituţia Franţei din 1958.
Constituţia Franţei adoptată la 4 octombrie 1958 de către Republica a V, stipulează că Franţa este o Republică indivizibilă, laică, democratică şi socială. Ea asigură egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de origine, rasă sau religie. Pe lângă această lege fundamentală cu aceeaşi valoare în Franţa se echilibrează şi alt act constituţional „Declaraţia omului şi cetăţeanului" ce stipulează drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Trăsătura negativă a constituţiei constă în lipsa prevederilor referitoare la structura social-economică a statului. Trăsătura pozitivă o constituie faptul că este bine reglementată corelaţia organe-lor de stat şi a fost recunoscut faptul existenţei unui executiv bicefal.
Constituţia Franţei este una rigidă, iniţiativa de modificare a ei aparţinând preşedintelui şi deputaţilor parlamentului, având până în prezent doar două modificări(în 1962 şi 1992).
[1] Ion Muraru, op. cit., p. 59;
[2] Tudor Drăgan, op. cit., p. 28;
[3] ibidem, p. 29;