Controlul de constituţionalitate a apărut în Europa şi anume în Anglia la finele sec. XVI şi începutul sec. XVII. În 1607 Sir Edward Coke în calitate de preşedinte al Curţii de Apel Civile se pronunţă într-o cauză simplă.[1]
Este pentru prima dată când un tribunal aşează deasupra unei legi, votate de Parlament, Common Law-ul, adică suma tuturor principiilor, reglementărilor şi jurisprudenţelor pe care dreptul britanic le aplica de secole. Din cauza luptelor ce au urmat între Parlament şi Coroană, teoriile lui Coke nu au fost aplicate imediat
În SUA, Alexander Hamilton hotărăşte după o lună de la adoptarea Constitutiei să înceapă o campanie de explicare a acesteia. El publică lucrarea „The Federalist" în 2 volume, ea rămânând ca opera de referinţă a dreptului constituţional american şi astăzi.
0 mare importanţă are studiul nr. 78 a lui A. Hamilton. El analizează problema controlului Judecătoresc de constituţionalitate, referindu-se la îndatorirea instanţei judiciare de a declara nule toate legile contrare conţinutului manifest al Constituţiei Hamilton precizează: „ 0 Constituţie este şi trebuie să fie considerată de judecători drept o lege fundamentală". Nici un act legislativ contrar Constituţiei nu poate fi valid.
Ulterior John Marshall a justificat dreptul instanţelor de a controla constituţionalitatea legilor prin însăşi natura activităţii judiciare iniţiat în urma procesului Marbury vs, Madison, din anul 1804. El recurge la expunerea conflictului dintre legea ordinară şi Constituţie, susţinând: „Dacă două legi sunt în conflict, instanţa ar trebui să decidă asupra cauzei respective, fie conform legii, neglijând Constituţia, fie conform Constituţiei, neglijând legea.
Doctrina germană a fost prima în Europa care a receptat noutatea controlului judecătoresc de constituţionalitate. În 1824 apare lucrarea lui Von Mohl „Dreptul federal al SUA". Von Mohl pledează pentru instituirea unui „tribunal suprem central". El este primul care subliniază necesitatea asigurării unui rol preeminent Constituţiei în ansamblul reglementărilor legislative, ceea ce este o noutate în Europa.
Precursorul actualelor instanţe de control constituţional este savantul german Georg Jellinek, care în lucrarea sa consacră ideea statului de drept potrivit căruia nu numai indivizii trebuie să se supună regulilor juridice ci şi organele statului, activitatea acestuia fiind condiţionată de drept. Ideea statului de drept îşi găseşte concretizarea în Constituţie care din acest motiv trebuie garantată şi apărată împotriva injustiţiei parlamentare, iar organul specializat destinat a apăra Legea Fundamentală nu poate fi decât o Curte Constituţională de felul Tribunalului Imperial.
România este printre primele state din Europa care a consacrat dreptul judecătorului de a da prioritate normei constituţionale în conflictul dintre aceasta şi o lege ordinară (1912).
Dezvoltarea controlului de constituţionalitate printr-un organ unic investit cu autoritatea necesară (Curte, Tribunal, Consiliu) s-a produs ulterior cu rapiditate.
S-au înfiinţat asemenea instanţe mai întîi prin constituţiile Italiei (1947) şi Germaniei federale (1949), apoi Franţa(1958) şi Turcia(1961). A urmat Iugoslavia în 1963. Mai apoi a urmat valul anilor '80- Portugalia, Belgia, Polonia, Ungaria, Columbia, unele state din Asia şi Africa. Apoi toate ţările foste socialiste şi aproape toate ex - sovietice (Rusia, Ucraina, RM).
Mai există însă ţări care au păstrat prin tradiţie vechiul control judecătoresc de origine americană - Norvegia, Suedia, Canada, Australia, Japonia, unele state afro-asiatice şi sud-americane. În unele ţări nu există forme Jurisdicţionale de control al constituţionalităţii legilor - Marea Britanie, Luxemburg, Noua Zelandă, Finlanda, Israel, iar Constituţia actuală a Olandei interzice în mod expres judecătorilor să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor, neexistând nici Tribunal Constituţional.
[1] Florin Bucur Vasilescu, op. cit., p 39