Pentru a se verifica conformitatea unei legi cu dispoziţiile constituţionale, au fost propuse, următoarele feluri de control:
- Controlul prin opinia publică ;
- Controlul prin referendum;
- Controlul politic;
- Controlul jurisdicţional;
5) Controlul printr-un organ unic, special şi specializat[1].
Controlul prin opinia publică este un control elementar ce reflectă reacţia opiniei publice în situaţia violării normelor constituţionale de către autorităţile statale în timpul adoptării unei norme juridice.
Controlul prin referendum în opinia unor autori este cel mai democratic, însă sunt şi unele minusuri, şi anume: referendumul este greu de organizat atunci când situaţiile de neconstituţionalitate sunt dese; el tărăgănează rezolvarea conflictului.
Controlul politic prin cate se asigură conformitatea actelor normative cu dispoziţiile constituţionale diferă de la o ţară la alta. Acest tip de control este controversat întrucât organismul investit cu prerogativele de control al constituţionalităţii legilor votate de Parlament apare ca o autoritate care ar exercita o a patra putere în stat, putând să infirme voinţa parlamentarilor, ei înşişi exponenţi ai voinţei suverane a :poporului. In realitate, controlul politic al constituţionalităţii nu implementează cu nimic asupra prerogativelor Parlamentului şi se exercitata în baza Constituţiei. Un asemenea tip de control a fost instituit în Principatele Româneşti prin Convenţia de la Paris din 1858.
Controlul politic este prin esenţa sa ineficient. Dacă s-ar recunoaşte forului reprezentativ sau unei Camere legislative dreptul de a examina constituţionalitatea unei legi pe care a adoptat-o, am fi în faţa unui autocontrol, care nu prezintă în realitate o garanţie pentru supremaţia Constituţiei. Caracterul politic al controlului rezultă în primul rând din conţinutul politic al Legii fundamentale. Controlul politic are ca scop conservarea structurilor şi mecanismelor de exercitare a puterii politice.
Controlul printr-un organ jurisdicţional. Acest fel de control este mai eficient ca controlul politic. Acest control se exercită de către întregul sistem de organe judecătoreşti sau de către Organul ierarhic judecătoresc( de Ex. Curte Supremă de Justiţie).
Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. Denumirea, componenţa numerică, modul de desemnare, ca şi prerogativele concrete de control exercitat de un astfel de organism diferă de la un stat la altul. In prezent, au introdus acest tip de control Austria, Franţa, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Ungaria, Rusia, România ş. a.
Acest tip de control, menit sa asigure supremaţia Constituţiei mai este denumit "modelul european" de jurisdicţie europeană. Originea acestuia se află în Constituţia Austriei din 01 octombrie 1920 care a preluat de fapt, sistemul contenciosului constituţional instituit la 25 ianuarie 1919 prin crearea înaltei Curţi Constituţionale a Republicii Austria de către Adunarea Naţională a acestea. Ulterior acest organism a căpătat atribuţia de a judeca recursurile introduse de către guvernul central (din considerentele ca Austria a fost un guvern federal), contra legilor provinciale, considerate neconstituţionale.[2]
Constituţia Republicii Moldova a preluat din practica constituţională modernă sistemul controlului politico - jurisdicţional al conformităţii legilor cu Constituţia, prin exercitarea obligatorie a controlului de către Curtea Constituţională, abilitată cu dreptul de control asupra constituţionalităţii legilor şi a proceselor legate de legalitatea exercitat de către cele trei puteri în cadrul statului.
[1] Ion Guceac, op.cit., p.184
[2] Ch. Eissemman, La justice constitutionnelle d” Austriche, Sirez, Paris, 1989 pag. 132