- De la 1831 până la primul război mondial
a)Regulamentele organice
Regulamentul organic a fost votat de Adunarea Obştească şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1832. Astfel în Moldova a apărut idei moderne privitoare la organizarea de stat. Acest act consacra domnia electivă. Puterea legislativă a domnitorului era îngrădită de legiferarea împreună cu adunarea Obştească a căror legi erau supuse obligatoriu promulgării de către domn. Domnitorul numea în dregătorii, având putere executivă, de asemenea păstra calitatea de judecător suprem, fruntea Divanului domnesc, ca instanţă de apel. I-a fost retras dreptul de a se amesteca în justiţie. Regulamentul a indicat expres independenţa tribunalelor. I-au fost limitate atribuţiile financiare.
A fost format Sfatul Administrativ şi Adunarea Obştească extraordinară care avea ca atribuţii alegerea domnului.
Cadrul juridic creat de acest act era puţin favorabil dezvoltării constituţionale. Prin compoziţia lui, obişnuitele adunări obşteşti nu constituiau o arenă în care să se înfrunte clase cu interese fundamentale opuse sau partizani şi adversari ai aplicării regulilor regimului parlamentar.[1] Separaţia puterilor era abia schiţată. Obişnuitele adunări obşteşti nu participau la înfăptuirea activităţii legislative prin hotărâri luate de ele.
b) Proclamaţia de la Islaz
Inspirată din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, Proclamaţia din 1848 de la Islaz prevedea că domnul urma nu numai să fie ales de Adunarea Generală reprezentativă a tuturor stărilor, ci să fie responsabil în faţa acesteia. Astfel sistemul politic preconizat se apropria mai mult de guvernământul de adunare, decât de regimul parlamentar.[2]
După înfrângerea din 1848 a revoluţiei din Moldova şi Muntenia, prevederile de drept constituţional ale regulamentelor organice au fost modificate prin Constituţia de la Balta – Liman, încheiată cu Rusia şi Turcia la 1 mai 1849, Adunările obşteşti fiind înlocuite cu divanuri formate din boieri numiţi de domn.
c) Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi Constituţia României din 1866
După unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat unic – România, o importanţă constituţională a avut statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, iar mai apoi, Constituţia din 1866.[3]
În baza statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, domnitorul a adoptat o serie de legi în scopul de a realiza importante reforme în ţară. La 30 iunie 1866, după modelul constituţiei belgiene, este votată de Parlament Constituţia României, sancţionată de domnitor la 1 iulie 1866. Prin esenţa sa constituţia este modernă şi democratică.
Constituţia din 1866 cuprinde 8 titluri cu 133 de articole. Ea cuprinde următoarele titluri: „Despre teritoriul României”, „Despre finanţe”, „Despre puterea armată”, „Dispoziţii generale”, „Despre revizuirea constituţiei”, „Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare” etc.
Constituţia consacră în chiar primul articol că: „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”[4].
Constituţia consfinţea principii constituţionale progresiste moderne şi de asemenea monarhia constituţională pe baza separaţiei puterilor. Puterea legislativă se exercita colectiv de Domn şi de Reprezentanţa naţională, care se împarte în două adunări: cea a deputaţilor şi senatul. Puterea executivă era exercitată de domn cu sprijinul miniştrilor. Puterea judecătorească era exercitată de curţi şi tribunale, adică de organe speciale judecătoreşti, constituite în baza legii. Pentru a asigura colaborarea celor trei puteri se prevedea dreptul deputaţilor de a adresa interpelări miniştrilor, puterea monarhului de a sancţiona legile, iar justiţiei de a controla legalitatea actelor administrative.
Alt principiu modern al dreptului constituţional consfinţit de constituţie, este declararea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor. Constituţia prevedea că aceste drepturi puteau fi exercitate numai de cetăţenii români. Cetăţenia putea fi acordată numai creştinilor de rit creştin.[5]
Constituţia a consfinţit lipsa în stat a deosebirii de clasă, indicând că toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii. Se declara inviolabilitatea domiciliului şi libertatea conştiinţei. Declarând proprietatea sacră şi inviolabilă. Constituţia stabilea că nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averii.
Alt principiu al Constituţiei din 1866 era principiul supremaţiei constituţiei, care însemna că toate legile trebuie să corespundă constituţiei şi că aceasta nu poate fi suspendată nici parţial şi nici total.[6]
Constituţia din anul 1866 a suferit o serie de modificări. Pentru perioada istorică adoptării ei, Constituţia din 1866 a fost una din cele mai liberale din Europa şi a constituit un puternic instrument juridic pe calea modernizării ţării în spiritul revendicărilor democratice.[7]
Perioada interbelică
a) Constituţia României din anul 1923
La sfârşitul lunii martie 1923 noua constituţie a fost votată, promulgată şi publicată la 29 martie. Constituţia cuprindea 8 titluri şi 138 de articole. Aproximativ 60 % din textul Constituţiei din 1866 a fost preluat de noua constituţie.
Constituţia se referea la: declaraţia de drepturi şi libertăţi, garantarea lor de către stat, organizarea puterilor în stat, modalitatea de revizuire a constituţiei etc.
Constituţia din 1923 a garantat drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ca libertatea constituţiei, a presei, a întrunirilor, dreptul la asociere, egalitatea tuturor în faţa legii, libertatea individuală, inviolabilitatea personală şi a domiciliului, secretul corespondenţei, dreptul la învăţământ, dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul la petiţionare, dreptul de a-i reclama în justiţie pe funcţionarii publici. Constituţia garanta proprietatea de orice natură, proclama dreptul la vot universal, egal direct şi cu scrutin secret. Consfinţea ca formă de guvernământ monarhia constituţională cu regim democratic parlamentar.
În constituţie se consacra separaţia puterilor de stat, care se exercita prin realizarea atribuţiilor legislative, executive şi judecătoreşti de organe speciale. Separarea puterilor nu era ridicată. Puterea legislativă era exercitată colectiv de rege şi reprezentanţa naţională bicamerală. Puterea executivă aparţinea regelui şi miniştrilor. Puterea judecătorească era exercitată de instanţele judecătoreşti. Curtea de Casaţie avea dreptul controlului constituţionalităţii actelor legislative, declarând inaplicabile pe cele ce contraveneau constituţiei.” În constituţie cele trei puteri erau independente una de alta şi se limitau reciproc. Independenţa legislativului era garantată prin imunitatea parlamentară. Independenţa executivului se asigura prin recunoaşterea puterii constituţionale a regelui ca ereditare. Independenţa judecătorească era garantată prin inamovibilitate.
Constituţia din 1923 a înscris principiul supremaţiei legii şi al statului de drept, organizând controlul constituţionalităţii legilor şi contenciosul administrativ.
Modalitatea de revizuire demonstrează că Constituţia din 1923 a fost concepută ca o constituţie rigidă, revizuirea putea fi înfăptuită printr-o procedură specială. Asupra iniţiativei de revizuire a constituţiei trebuiau să se pronunţe toate trei ramuri ale puterii legislative.
b) Constituţia din 1938
În 1938, regele Carol al II-lea a emis o nouă constituţie ne ţinând seama de procedura de modificare, care a fost întărită pe cale plebiscitară. Ea a marcat trecerea de la sistemul parlamentar la sistemul autoritar cu supremaţia executivului. Deşi parlamentul continua să acţioneze, rolul puterii executive s-a intensificat, ca adus la înlăturarea principiului separaţiei puterilor în stat şi concentrarea puterii politice în mâinile regelui.[8]
Potrivit acestei constituţii, regele era nu numai titularul puterii executive, ci şi al celei legiuitoare.[9] Reprezentanţa naţională, alcătuită din Camera Deputaţilor şi Senat, era un simplu instrument cu ajutorul căruia el urma să-şi exercite această putere.
Constituţia din 1938 a fost suspendată la 5 septembrie 1940. La 31 august 1944, Prin Decret regal, era restabilită acţiunea constituţiei din 1923 şi se sublinia că se restabilesc drepturile românilor recunoscute de constituţia din 1866 şi 1923, astfel subliniindu-se o veche tradiţie constituţională, punându-se capăt regimului dictatorial.
Constituţiile socialiste
a) Constituţia R.A.S.S.M. din 1925
La 10 mai 1925 Congresul al IX-lea al Sovietelor din întreaga Ucraină a întărit Constituţia R.A.S.S.M. şi a introdus modificări respective în Constituţia R.A.S.S.M. Congresul I al Sovietelor din Moldova a adoptat Constituţia R.A.S.A.M. la 23 aprilie 1925.
Constituţia cuprindea 48 de puncte expuse în şapte capitole şi anume: prevederile generale, organele supreme ale puterii de stat, Sovietul Comisarilor Norodnici, organele puterii locale, bugetul R.A.S.S.M., stema şi steagul. Constituţia din 1925 nu se referea la drepturi şi libertăţi, ceea ce nu este compatibil cu denumirea de constituţie modernă.
Conform acestei constituţii sistemul judiciar era compus din judecătoriile norodnici organizate în teritoriu, Judecătoria Principală, ce activa în baza regulamentului său şi Judecătoria Supremă a U.R.S.S., ca instanţa superioară care exercită un control în general, inclusiv şi administrativ.
Ea a consfinţit prin lege dictatura prolitariatului, bazată pe alianţa clasei muncitoare şi ţărănimii, determinând rolul conducător al Partidului Comunist. Constituţia R.A.S.S.M. din 1925 a instaurat baza de organizare a puterii muncitorilor şi ţăranilor într-un sistem unic de organizare reprezentativă – sovietele de deputaţi ai ţăranilor şi ai Armatei Roşii.
b) Constituţia R.A.S.S.M. din 1938
În baza renovării constituţionale a U.R.S.S. (1936), la 6 ianuarie 1938 a fost adoptată noua constituţie a R.A.S.S.M., care avea 11 capitole şi 114 articole cu patru capitole mai mult decât cea din 1925. Capitolele noi se refereau la orânduirea socială, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, sistemul electoral, procedura de modificare a constituţiei.
Articolele care tratau aşa noţiuni ca baza economică şi politică aveau mai mult un caracter ideologic şi nu juridic. Se declara că baza politică o constituie sovietele de deputaţi ai oamenilor muncii, iar baza economică – sistemul socialist de gospodărie şi proprietate socialistă. Ca proprietatea socialistă era considerată proprietatea de stat şi proprietatea cooperatist – colhoznică.
În organizarea puterii de stat n-a realizat principiul separaţiei puterilor, ci pe cel al unicităţii puterilor. Organele erau împărţite în categorii, între care se stabileau relaţii de subordonare, din treaptă în treaptă, până la organul suprem – Sovietul Suprem. Sovietul Suprem nu era unicul organ legislativ,de oarece actele referitor la modificarea constituţiei, la împărţirea administrativ – teritorială, trebuieau confirmate din partea organelor ucrainene.[10]
Organele locale ale puterii de stat erau Sovietelor raionale, orăşeneşti şi săteşti. Constituţia a introdus dreptul la vot universal, direct egal şi cu scrutin secret.
Se declarau drepturile la muncă, învăţătură, odihnă, la asistenţă socială, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor. Libertatea asocierii era declarată cu specificarea că cei mai conştienţi se unesc în Partidul Comunist. Llibertatea asocierii era limitată la un singur partid politic.
Proclamând cetăţenilor drepturi, Constituţia concomitent le-a înaintat şi anumite îndatoriri: executarea legilor, respectarea disciplinei de muncă, atitudinea onestă faşă de datoria obştească, stima faţă de regulile de convieţuire socială, păstrarea şi consolidarea proprietăţii socialiste.
c) Constituţia R.S.S.M. din 1941
Următoarea etapă în evoluţia constituţionalismului în Moldova se referă la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi adoptarea Constituţiei R.S.S.M. din 1941. Trăsăturile de bază şi principiile acestei constituţii se caracterizează prin continuitatea prevederilor Constituţiei U.R.S.S. din 1936, Constituţiei R.S.S.U. din 1937, cât şi ale Constituţiei R.A.S.S.M. din 1925 şi 1938.
În urma evenimentelor din 1940 a fost constituită R.S.S.M.. Statul postu a fost creat şi integrat în U.R.S.S. La 10 februarie 1941, Sesiunea I a Sovietului Suprem al R.S.S.M. a adoptat Constituţia R.S.S.M. Constituţia cuprindea 11 capitole şi 125 de articole. După structura şi numirea capitolelor ea nu se deosebea de constituţiile celorlalte republici sovietice.
În capitolul I, R.S.S.M. se declară ca stat al muncitorilor şi ţăranilor. Baza politică o constituie sovietele de deputaţi ai oamenilor muncii, apărută în rezultatul răsturnării puterii moşiereşti şi capitaliştilor şi instaurării dictaturii proletariatului.
Printre obiectele proprietăţii de stat se indica fabricile şi uzinele mari, casele mari, deoarece cele mici puteau rămâne în proprietate privată şi aceasta era încă o particularitate a Constituţiei R.S.S.M. din 1941. O altă particularitate a constituţiei R.S.S.M din 1941 era faptul, că printre obiectele ce se puteau afla în proprietate personală se enumera şi inventarul agricol.
În capitolul II, R.S.S.M. se declară stat cu drepturi suverane, care poate să-şi exercite independent puterea de stat. Conform Constituţiei teritoriul R.S.S.M. nu poate fi schimbat fără consimţământul ei.[11]
Ca organe supreme ale puterii de stat, constituţia menţiona Sovietul Suprem şi Prezidiul Sovietului Suprem, ambele aveau putere legislativă şi, parţial, executivă. Sovietul Comisarilor Norodnici – Guvernul R.S.S.M., era caracterizat ca organ suprem şi de dispoziţie al puterii de stat format de Sovietul Suprem al R.S.S.M. şi în fruntea căruia se află preşedintele lui.
Ca organe locale, Constituţia arată Sovietele locale, organele alese în baza dreptului electoral universal, egal, direct cu scrutin secret.
Justiţia se înfăptuia de judecătoria Supremă a R.S.S.M., cele raioanele, populare şi de judecătoriile speciale ale U.R.S.S.
Se declară dreptul la muncă, odihnă, asigurare materială la bătrâneţe şi la învăţătură. Se declară dreptul la asociere în organizaţii obşteşti şi enumera aceste organizaţii, apoi adaugă că cei mai activi şi conştienţi se pot uni în Partidul Comunist al bolşevicilor. Se fixau şi îndatoririle de a ocroti proprietatea socialistă, obligaţia militară.
Modificarea constituţiei putea fi făcută doar de Sovietul Suprem al R.S.S.M. cu două treimi din voturi. Constituţia din 1941 permitea temporar existenţa proprietăţii private mici. Această Constituţie renunţă la principiile universale: pluralismul politic, separaţia puterilor, supremaţia legii şi a statului de drept.[12]
d) Constituţia R.S.S.M. din 1978
La 15 aprilie 1978, Sovietul Suprem al R.S.S.M. a votat în unanimitate Constituţia din 1978. Structura acestei Constituţii era următoarea: preambulul, 10 secţiuni, care conţin 19 capitole şi 172 articole.
În capitolul I se declară că „toată puterea în R.S.S.M. aparţine poporului”, care o exercită prin Sovietele de deputaţi ai norodului. În art. 10 se menţiona că „baza sistemului economic al R.S.S.M. o constituie proprietatea socialistă” sub formă de proprietate de stat, cooperatist – colhoznică şi a altor organizaţii obşteşti, ne menţionând că această proprietate a provenit din lichidarea proprietăţii private. În art. 13 Constituţia aminteşte şi proprietatea personală, care se extindea asupra obiectelor de întrebuinţare curentă, casă de locuit şi economiile provenite din muncă.
Păstrând sistemul sovietelor, Constituţia a păstrat şi principiul unicităţii şi supremaţiei sovietelor, negând ca şi mai înainte principiul separaţiei puterilor.
Instanţele judecătoreşti erau formate în baza principiului egalităţii judecătorilor şi asesorilor norodnici şi la arbitrajul de stat, care putea soluţiona litigiile de natură economică dintre întreprinderi, instituţii şi organizaţii. Procuraturii era investită cu atribuţia de supraveghere supremă asupra executării stricte şi uniforme a legilor.
Se prevedea cetăţenia dublă: fiecare cetăţean al R.S.S.M. este cetăţean al U.R.S.S.. Se declară în faţa legii a tuturor cetăţenilor R.S.S.M., egalitatea în drepturi indiferent de rasă, naţionalitate, sex, studii, religie, limbă etc.
Constituţia din 1978 lărgea drepturile cetăţenilor, adăugând la drepturile fixate în constituţia precedentă – la muncă, învăţătură, odihnă, asigurare socială – şi altele noi ca: dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la locuinţă, dreptul de a se folosi de realizările culturii, dreptul de a participa la conducerea treburilor de stat şi obşteşti, dreptul de a depune plângeri împotriva acţiunilor persoanelor oficiale, organele de stat şi obşteşti.
Etapa actuală. Constituţia Republicii Moldova din 1994
La 29 iulie 1994 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o nouă Constituţie a Republicii Moldova, care în termen de trei zile a fost promulgată de preşedintele republicii Moldova şi a intrat în vigoare la 27 august 1994. Din această zi Constituţia Republicii Moldova din 15 aprilie 1978 cu toate completările şi modificările ei a fost considerată ca fiind abrogată
Conţinutul normativ al constituţiei adoptate este structurat, din punct de vedere juridic, în 151 de articole grupate în şapte titluri, unele având capitole şi secţiuni.
Primul titlu, denumit „Principii generale”, cuprinde normele referitoare la structura unitară a statului, la forma republicană de guvernământ. Republica e caracterizată ca un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil, democratic, de drept în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
Titlul II este structurat în trei capitole. În capitolul I, purtând denumirea „Dispoziţii generale”, sunt stabilite principiile constituţionale ce ţin de problemele generale ale drepturilor şi libertăţilor. În capitolul II, „Drepturile şi libertăţile fundamentale”. În capitolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale şi anume: îndatorirea de fidelitate faţă de ţară, îndatorirea de apărare a patriei, îndatorirea de a respecta constituţia şi legile, îndatorirea de a satisface serviciul militar.
Titlul III, denumit „Autoritate publică”, este structurat în capitole, iar unele capitole au şi secţiuni. Titlul e construit în strictă conformitate cu principiul separaţiei puterilor în stat în puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Constituţia admite acest principiu, stabilind totodată necesitatea colaborării lor. Puterile colaborează între ele pentru a asigura buna funcţionare a statului.
Mai întâi sunt prevederi referitoare la Parlament. El este ales prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat, pentru un mandat de patru ani.[13]
În capitolul următor al titlului sunt cuprinse reglementări privind Preşedintele Republicii Moldova, care este ales de Parlament prin vot secret, în conformitate cu modificările constituţiei din 2000.
Problemele Guvernului, ca exponent al puterii executive, sunt reglementate în Capitolul VI, care conţine norme referitoare la componenţa, învestitura, incompatibilitatea şi actele acestuia. Un capitol aparte este consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul, reglementând obligaţia informării Parlamentului, dreptul deputaţilor de a pune întrebări şi de a adresa interpelări, responsabilitatea Guvernului în faţa Parlamentului. Totodată, „membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului.”[14]
Capitolul VIII, „Administraţia publică”, reglementează administraţia publică centrală de specialitate şi administraţia locală. Organele centrale de specialitate ale puterii executive a statului sunt ministerele, care traduc în viaţă, pe baza legii, politica Guvernului, hotărârile şi ordonanţele lui. În scopul conducerii, coordonării şi exercitării controlului în domeniul organizării economiei, precum şi în domenii care nu intră nemijlocit în atribuţiile ministerelor, se înfiinţează departamente, servicii de stat şi inspectorate.
Constituţia subliniază, în primul rând, principiile de bază ale administraţiei publice locale: principiul autonomiei locale şi principiul descentralizării. Aceste principii se pot regăsi atât în activitatea fiecărei activităţi locale, cât şi în raporturile dintre ele.
Capitolul IX al titlului III este consacrat autorităţii judecătoreşti, sub această denumire fiind reglementate instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii.
Un titlu distinct, IV, denumit, „Economia şi finanţele publice”, cuprinde norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, impozitele şi taxele statului.
Titlul V, „Curte Constituţională”, reglementează controlul constituţionalităţii legilor. Fiind un organ politico – jurisdicţional, special şi specializat, ea va asigura pe calea controlului de constituţionalitate supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normal.
Curtea Constituţională este formată din 6 judecători numiţi pe un mandat de 6 ani.[15] În sistemul constituţional al Republicii Moldova, Curţii Constituţionale îi revin atribuţii importante, punctul său de vedere putând avea uneori un rol decisiv în soluţionarea unor probleme politice.
Titlul VI stipulează modul de revizuire a Constituţiei.
La 5 iulie 2000, Parlamentul a adoptat Legea nr. l 115-XIV cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei RM. Modificările Constituţiei au limitat competenţa şi rolul Preşedintelui RM în favoarea Guvernului şi a Parlamentului. Astfel prin aceste modificări statul RM s-a transformat dintr-un stat cu model semiprezidenţial de guvernare într-un stat cu model parlamentar de guvernare. În special Parlamentului i s-a atribuit competenţa de a alege Preşedintele Republicii cu votul a 3/5 din numărul deputaţilor aleşi şi a-l demite cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor aleşi.
[1] Alexandru Arseni, op. cit., p. 190;
[2] Alexandru Arseni, op. cit., p. 191;
[3] Ivanov V. M., op. cit., p. 13;
[4] Constituţia din 1866, art.1, extras Ioan Muraru, op. cit., p. 53;
[5] Constituţia din 1866, extras de Elena Aramă, „Istoria dreptului românesc”, Editura S.A. Reclama , Chişinău 1998, p. 101;
[6] Elena Aramă, op. cit., p. 102;
[7] Alexandru Arseni, op. cit., p. 216;
[8] Ivanov V. M., op. cit., p. 14;
[9] Elena Aramă, op. cit., p. 140;
[10] Elena Aramă, op. cit., p. 166;
[11] Alexandru Arseni, op. cit., p. 220;
[12] Ivanov V.M., „Dezvoltarea constituţională a R.S.S.M.”, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău 1981, p.115;
[13] Boris Negru, op. cit., p.179;
[14] art. 104, Constituţia R.M.;
[15] al.(1), art. 136, Constituţia R.M.;