Originea şi conţinutul teoriei
Teoria separaţiei puterilor a apărut în secolul Luminilor. Ea a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute, considerate de drept divin. Monarhia absolută este formă de guvernământ în care regele concentrează în mâinele sale puterea supremă, considerându-se personificarea statului de unde şi celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea: „statul sânt eu”(„L’etat c’est moi”).
Se consideră că teoria dată a apărut încă în timpurile antice. Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, vorbeşte că în orice orânduire statală exista trei părţi. Cum stau lucrurile în fiecare dintre aceste părţi, aşa stau lucrurile şi în întreaga orânduire statală.[1] Aceste părţi sânt:
- Adunarea generală care delibera afacerile publice;
- Corpul magistraţilor (funcţionarilor) căruia îi aparţinea comandamentul;
- Corpul judiciar ce avea ca misiune înfăptuirea justiţiei.
Aristotel descrie diverse forme de activitate ale organelor statului, dar nu stabileşte nici o repartiţie a funcţiilor dintre aceste organe, el admite ca aceeaşi persoană să exercite în acelaşi timp toate trei funcţii.
Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor în stat a fost filosoful englez John Locke (1632-1704) în opera sa „Essay on Civil Government”. El i-a atribuit teoriei date valoarea unui principiu general de organizare a statului. În lucrarea dată, scrisă în 1688, el distinge în stat trei puteri: 1) puterea legislativă; 2) puterea executivă; 3) puterea federativă: puterea de a face război, pace şi de a încheia tratate.[2]
Între acestea, puterea supremă este cea legislativă, deoarece adoptă norme general obligatorii. Puterea executivă are caracter limitat şi este încredinţată monarhului. Potrivit concepţiei sale, puterea legislativă şi cea executivă trebuie să fie separate, adică să fie încredinţate unor organe separate. Puterea executivă şi puterea federativă trebuie să fie întrunite în aceleaşi mâini. John Locke nu menţionează puterea judecătorească ca o putere deosebită, ci o consideră dependentă de cea legislativă.
Influenţat de doctrina engleză, Charles Montesquieu (1689-1755) în cartea sa „L’esprit des lois” a reluat şi adâncit problema separaţiei puterilor.
După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Aceste trei puteri trebuie atribuite unor organe separate şi independente unele de altele .[3]
Teoria separaţiei puterilor în stat este baza Constituţiei Statelor Unite ale Americii de Nord din 1787 şi a constituţiilor diferitor state care alcătuiesc această federaţie.
Articolul 16 al Declaraţiei franceze a dreptului omului şi cetăţeanului din 26 august 1789 a ridicat-o la rangul de principiu esenţial al oricărei constituţii: „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie”.
Această teorie a jucat un rol important în evoluţia statelor lumii.
În forma sa cea mai simplă, principiul separaţiei puterilor în stat presupune exercitarea de către stat a trei a trei funcţii principale:
- funcţia legislativă, prin care se înţelege elaborarea şi adoptarea normelor general obligatorii, destinate reglementării relaţiilor sociale;
- funcţia executivă: asigură aplicarea acestor norme, cu împuternicirea statului de a recurge la forţa de constrângere;
- funcţia jurisdicţională: cuprinde activitatea de soluţionare a litigiilor apărute în societate, în cadrul unei proceduri publice şi contradictorii.
Fiecare dintre aceste funcţii ale statului sânt delegate unor organe distincte şi relativ independente unul faţă de altul:
- funcţia legislativă – parlamentul;
- funcţia executivă – şeful statului şi/sau guvernul;
- funcţia jurisdicţională – organe judiciare.[4]
[1] Arseni Al., op.cit., p. 148.
[2] Materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Edificarea statului de drept”, Transparency International Moldova, Chişinău 2003. Raportul utilizat: Zmeu A.,„Originea şi instituirea principiului separaţiei puterilor”, p.133.
[3] Arseni Al., op.cit., p.155
[4] Costachi Gh., Guceac I., „Fenomenul constituţionalismului în evoluţia Republicii Moldova spre statul de drept”, Chişinău 2003 , p.90.