Drept

1. Noţiunea teritoriului

      Natura juridică a teritoriului şi raporturile dintre stat şi teritoriu

Teritoriul este dimensiunea materială a statului. el nu este doar o noţiune geografică, ci şi un concept politic şi juridic.

Teritoriul statului – partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană. Unii autori atribuie la teritoriul statului navele maritime, navele aeriene, rachetele cosmice, precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică dintr-un stat străin.[1]

Funcţiile teritoriului sânt:

• teritoriul este factorul care permite situarea statului în spaţiu, localizând în aşa mod statul şi delimitându-l de alte state;
• prin intermediul teritoriului statul stabileşte legătura cu cei ce-l locuiesc, definindu-le calitatea specială de apartenenţă la statul respectiv (calitate de supuşenie sau cetăţenie);
• determină întinderea geografică a puterii de stat;
• teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale.[2]

În legătură cu natura juridică a teritoriului este cunoscută o diversitate de concepţii. Totodată aceste teorii explică relaţia stat-teritoriu:

„Teoria patrimonială” este specifică epocii feudale. Potrivit acesteia, puterea statului asupra teritoriului izvorâte din proprietatea exclusivă a monarhului asupra pământului, implicit asupra teritoriului. Monarhul era în drept să modifice întinderile teritoriale prin vindere, schimbare, dăruire etc. Suveranitatea teritorială era confundată cu proprietatea feudală asupra pământului.[3]

 „Teoria teritoriului-subiect” porneşte de la ideea nu este obiect asupra căruia statul îşi exercită anumite drepturi reale, ci un element constitutiv al personalităţii juridice a statului. Statutul fără teritoriu n-şi poate exprima voinţa sa. Ceea ce caracterizează voinţa statului, indiferent de forma prin care ea se exprimă este suveranitatea. Această suveranitate se poate manifesta doar în cadrul unui teritoriu, care devine un element al voinţei şi al personalităţii statului. Teritoriul trebuie privit ca un element indisolubil legat de puterea publică.[4]

„Teoria teritoriului-obiect” susţine că teritoriul este un obiect al dominaţiei statului. Dominaţia nu se confundă cu dreptul de proprietate. În esenţa acestei teorii se susţinea că asupra teritoriului se exercită concomitent două drepturi: a) al proprietarului care poate poseda, folosi sau dispune de obiectul proprietăţii sale în corespundere cu legea; b) al statului care în virtutea dreptului îşi exercită suveranitatea asupra acestuia. Dominaţia statului se caracterizează prin dreptul de a asigura ordinea şi de a percepe impozite de la cei ce locuiesc pe acest teritoriu.

„Teoria teritoriului-limită” apare în secolul XX. Consideră teritoriul unui stat  limitele exercitării puterii, suprafaţa înăuntrul căreia legile statului se aplică persoanelor şi bunurilor ce se găsesc pe teritoriul dat.[5]

„Teoria competenţei”. O concepţie apropiată de teoria teritoriului-limită. Pleacă de la ideea superiorităţii ordinii internaţionale de drept asupra celei statale. Conform acestei teorii teritoriul statului este doar cadrul spaţial determinat de ordinea juridică internaţională. Un stat poate să exercite în afara teritoriului său cel mult o competenţă fără a putea să-şi extindă suveranitatea.

Potrivit doctrinei actuale, teritoriul este privit ca un element constitutiv al statului care reprezintă spaţiul în care se exercită competenţa statului şi în care se realizează organizarea lui politică şi juridică. Teritoriul este condiţia indespensabilă a independenţei puterii publice.

Teoriile examinate nu sânt în măsură să dea raporturilor dintre stat şi teritoriu o explicaţie adoptată stadiului actual de dezvoltare a realităţilor naţionale şi internaţionale. Nici o teorie nu poate fi socotită compatibilă cu mentalitatea actuală a comunităţii internaţionale dacă nu porneşte de la ideea că puterea statului asupra teritoriului este o manifestare a suveranităţii poporului. Teritoriul dea lungul istoriei are un rol hotărâtor în dezvoltarea popoarelor şi a statelor.[6]

1. Elementele constitutive ale teritoriului

Teritoriul statului – partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană.

Solul - principalul element al teritoriului. Este alcătuit din uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este situat geografic. Subsolul intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică internaţională. Subsolul este alcătuit din stratul care se află imediat dedesubtul solului sau spaţiului acvatic a unui stat.  Statul are dreptul deplin de a dispune de subsol. [7]

Spaţiul acvatic – alcătuit din apele interioare şi marea teritorială. Apele interioare pot fi: râuri, lacuri şi canale, apele porturilor, ale băilor maritime. Marea teritorială (apele teritoriale) cuprinde fâşia maritimă de o anumită lăţime situată de-a lungul litoralului unui stat şi supusă suveranităţii lui. În dreptul internaţional nu s-a ajuns încă la un acord asupra distanţei până la care se întinde marea teritorială în raport cu solul unui stat (în România: 12 mile marine).[8]

„Platoul continental” – prelungire a teritoriului statului. Reprezintă solul şi subsolul mării adiacente coastelor situate dincolo de marea teritorială (până la o adâncime de 200 m). Lângă platoul continental este zonă maritimă cu regim special numită „ zona cantiguă sau adiacentă”. Zona cantiguă este spaţiu maritim aflat dincolo de marea teritorială. Ea se extinde la o anumită distanţă, de obicei nu mai mult de 12 mile de la linia de bază a mării teritoriale. În acest spaţiu  statul poate exercita anumite drepturi suverane (protejarea intereselor sale economice, vamale, fiscale etc.).[9]

Spaţiul aerian este alcătuit din coloana aeriană aflată deasupra solului şi spaţiului acvatic al unui anumit stat, până la înălţimea unde începe spaţiul cosmic.

1. c) Delimitarea teritoriului

Pentru a fixa în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state. Delimitarea se face prin frontiere.

Frontierele sânt liniile reale sau imaginare trasate între diferite puncte ale globului pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sânt terestre, fluviale, maritime, aeriene. Frontierele pot fi:

• „orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief;
• „geometrice” – cele trasate prin linii drepte între anumite puncte;
• „astronomice” – trasate cu ajutorul unor meridiane sau paralele geografice.

            Delimitarea mărilor teritoriale şi a zonelor maritime cu regim special se face prin manifestarea de voinţă a statului respectiv sau prin convenţii internaţionale încheiate între statele interesate. Frontierele fac parte din teritoriu. ele sânt inviolabile.[10]

Constituţia Republicii Moldova în art.3, aliniatul 2, postulează inviolabilitatea frontierelor:” frontierele ţării sânt consfinţite prin lege organică, respectându-se principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”. Legea privind frontiera de Stat a Republicii Moldova stabileşte că frontiera de  Stat a Republicii Moldova este linia ce desparte, pe uscat şi pe apă, teritoriul republicii de teritoriile statelor vecine, iar pe planul vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine. Totodată se stipulează că frontiera de stat stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a Republicii Moldova. Frontiera de stat se stabileşte în tratatele încheiate de Republica Moldova cu statele vecine în baza totalurilor activităţii comisiilor bilaterale de demarcare. Frontiera se marchează pe teren cu semne de frontieră clar vizibile.

Ceea ce se găseşte în interiorul frontierelor trasate relevă suveranitatea statului. Datorită acestui fapt frontierele sânt ocrotite de intervenţii ilegale. Trecerea ilegală a frontierei de stat a Republicii Moldova atrage după sine răspundere administrativă sau penală[11].

1. Inalienabilitatea şi indivizibilitatea teritoriului

Statul se bucură de suveranitate teritorială. Suveranitatea teritorială implică atât drepturi cât şi obligaţii pentru state. Celorlalte state le este interzis să aducă atingere suveranităţii teritoriale a statului.

Principiul integrităţii sau inviolabilităţii teritoriului statului exprimă obligaţia existentă în sarcina celorlalte state de a respecta această suveranitate teritorială a statului. Aplicarea principiului inalienabilităţii teritoriului presupune respectarea anumitor condiţii (mai jos).

Constituţia Republicii Moldova, în art.3, alin. 1 consacră ”Teritoriul Republicii Moldova este inalienabil” şi „frontierele ţării sânt consfinţite de lege organică”. Această prevedere duce la anumite consecinţe pentru Republica Moldova:

• teritoriul său nu ar putea fi modificat fără să se aducă atingere voinţei poporului care-l locuieşte;
• micile modificări ale frontierei de stat („rectificări de frontiere”), cerute de anumite împrejurări, nu se pot efectua decât printr-o modificare a Constituţiei;
• interzicerea de către constituţie a luării oricărei măsuri ce ar implica recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului nostru.
• acest principiu nu este incompatibil cu recunoaşterea de către statul nostru a imunităţilor şi privilegiilor reprezentanţelor diplomatice pe teritoriul său.

Inviolabilitatea reprezentanţelor diplomatice este o instituţie recunoscută prin uzanţe diplomatice general acceptate între statele moderne.[12]

               Constituţia Republicii Moldova, în art.1, alin.1, prevede: ”Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

1. Noţiunea şi importanţa organizării administrative ale teritoriului

Funcţiile şi sarcinile statului sânt atât de complexe încât ele nu pot fi realizate pe întreaga întindere a teritoriului său doar cu ajutorul organelor centrale. Numărul mare al cetăţenilor, ale căror nevoi trebuie satisfăcute de aparatul de stat, face să fie imposibilă ca organele centrale să îndeplinească singure, direct şi operativ aceste activităţi. De acea este necesar să se creeze în cadrul statului, un număr de unităţi teritoriale, înzestrate cu organe chemate să exercite administraţia publică legată de viaţa locală.

Organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului în unităţi administrative, făcută în scopul îndeplinirii pe teren a sarcinilor statului.[13]

În cadrul unităţii administrativ-teritoriale, alături de realizarea unitară a puterii de stat în baza principiului descentralizării administrative, are loc şi administrarea autonomă a unor interese publice locale.

Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova este reglementată de constituţie şi legea din 07.12.1994 privind organizarea administrativ-teritorială. Constituţia Republicii Moldova, în art.110, prevede: ”Teritoriul Republicii Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în raioane, oraşe şi sate. În condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii.”

Satul este unitatea administrativ-teritorială de bază. Un sat reprezintă populaţia rurală unită prin teritoriu, relaţii economice, social-culturale, tradiţii şi obiceiuri. Două sau mai multe sate se pot asocia pentru a constitui o singură administrativ-teritorială numită comună.

Oraşul este o unitate administrativ-teritorială mai dezvoltată decât satul din punct de vedere economic şi social-cultural. Oraşelor le revine un rol deosebit în viaţa economică, social-culturală, ştiinţifică şi administrativă a ţării. În unele cazuri oraşelor li se acordă statutul de municipiu. Potrivit art.7 din legea privind administraţia publică locală, în republica Moldova există patru oraşe cu statut de municipiu: Chişinău, Bălţi, Bender şi Tiraspol.

Potrivit legislaţiei în vigoare, unităţile administrativ-teritoriale se constituie atunci când acestea reprezintă o populaţie care depăşeşte 1000 de locuitori şi dispun de mijloace financiare suficiente pentru întreţinerea aparatului primăriei şi a instituţiilor sferei sociale. formarea, desfiinţarea şi schimbarea statutului unităţilor administrativ-teritoriale ţine exclusiv de competenţa Parlamentului, la propunerile guvernului şi a autorităţilor administraţiei publice locale.

[1] Negru B. „Teoria generală a dreptului şi statului”, Secţia Editare a Academiei de Administrare Publică pe lîngă Guvernul Republicii Moldova , 1999, p. 57.

[2] Negru B., op.cit., p. 57.

[3] Vrabie G. „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura „Cugetarea”, Iaşi 1999, p. 66.

[4] Arseni Al. “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. II, Chişinău, 1997,  p. 61.

[5] Guceac I. „Curs elementar de drept constituţional” , vol. I , Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, Chişinău 2001, p. 59.

[6] Drăganu T. „Drept constituţional şi instituţii politice”,  vol. I , Lumina Lex 2000,  p. 196.

[7] Arseni Al., op.cit., p. 66.

[8] Drăganu T., op.cit., p. 192.

[9] Arseni Al., op.cit., p. 67.

[10] Arseni Al., op.cit.,p. 67.

[11] Guceac I. „Curs elementar de drept constituţional” , vol. I , Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, Chişinău 2001, p. 62.

[12] Arseni Al. “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. II, Chişinău, 1997, p. 70.

[13] Drăganu T. „Drept constituţional şi instituţii politice”,  vol. I , Lumina Lex 2000,  p. 201.