- Autoritatea publică – element al statului
Orice societate, oricât de primitivă ar fi, trebuie să depindă de o anumită organizare şi distribuire a puterii. Puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi organizarea socială în cadrul ei. Ea stă în spatele oricărei asociaţii şi îi susţine structura. Fără putere nu există nici o organizaţie şi nici ordine. Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea purtătorilor acesteia de a-şi impune voinţa altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora. Puterea se manifestă doar în cadrul relaţiilor sociale şi nu poate fi concepută în afara societăţii. Distingem o diversitate de expresii ale puterii: putere economică, militară, legislativă, judecătorească, putere publică etc.
Pentru existenţa juridică a unui stat nu este suficient ca acesta să posede un teritoriu şi o populaţie. Pe lângă aceste două elemente este nevoie şi de o guvernare efectivă, de o putere publică. [1] În literatura juridică şi politică, pentru desemnarea acestui ultim element al statului se utilizează fie termenul de „putere publică (de stat)”, fie cel de „autoritate publică”.
Autoritatea publică – instituţii care exercită funcţiile guvernării asupra unei colectivităţi sau asupra unui teritoriu în virtutea deţinerii unei legitimităţi statale şi a mijloacelor necesare de constrângere proprii puterii publice.
Puterea publică – ansamblul organelor de stat susceptibile de a lua decizii politice. Instituţii politice superioare create prin constituţie, al căror statut este fixat prin legi (Parlamentul, Guvernul etc.)[2]
Puterea politică se distinge de alte forme ale puterii prin aceea că ea se manifestă numai în societăţile în care există diferenţiere socială între cei ce conduc şi cei conduşi. Puterea publică are trăsăturile sale specifice:
- puterea publică este o putere juridică (are caracter normativ). Cei care o exercită sânt impuşi să exercite puterea prin elaborarea şi aplicarea normelor de drept;
- posedă calităţile de continuitate şi permanenţă. Prerogativele sale aparţin autorităţilor publice şi nu guvernanţilor;
- pretinde să exprime interesul întregii societăţi, deşi uneori se află în serviciul unei clase sociale sau unui grup social restrâns (dictatura);
- este o putere organizată în mecanismul de stat. Elementele mecanismului de stat sânt bine structurate, sânt constituite dintr-un grup special de persoane investite cu atribuţii deosebite şi posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului. grupurile date sânt formate în modul prevăzut de legislaţia statului respectiv.
În concluzie putem afirma că puterea publică este o formă a puterii sociale, cu caracter normativ, de continuitate şi permanenţă, care are drept scop realizarea intereselor întregii societăţi. Ea este organizată într-un mecanism special numit mecanismul de stat.
Puterea publică sau puterea de stat este o putere politică a unui grup social, prin intermediul căreia grupul expune în realitate voinţa poporului, asigură realizarea acesteia prin mijloace specifice în exclusivitate statului. Ei deţin monopolul elaborării şi aplicării dreptului şi a forţei de constrângere.[3].
Caracterele puterii de stat:
- puterea de stat este o putere politică;
- puterea de stat deţine monopolul constrângerii;
- puterea de stat este unică;
- are o sferă generală de aplicare;
- puterea de stat este suverană.
Uneori, pentru a desemna „puterea de stat” se utilizează termenul de „suveranitate”. Numeroase constituţii şi documente internaţionale nu echivalează noţiunea de „suveranitate” cu cea de „puterea e stat”, ci o consideră un atribut al „poporului” sau al „naţiunii”. Deseori însă „suveranitatea” este utilizată pentru a sublinia calitatea supremă a puterii de stat. [4]
Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state. În acest sens suveranitatea poate fi de două feluri:
Suveranitatea internă subliniază faptul că în interiorul statului nici o altă utere socială nu este superioară puterii statului. acest aspect al suveranităţii este numit şi supremaţia puterii de stat.[5]
Suveranitate externă – însuşirea autorităţilor publice de a reprezenta statul în raporturile sal cu alte subiecte de drept internaţional în condiţii de egalitate şi fără vreun amestec din afară. Se manifestă în dreptul de a încheia convenţii şi tratate internaţionale, de a trimite şi a primi reprezentanţi diplomatici.[6]
Conceptul de suveranitate este corelativ cu conceptul de stat. Un stat nu există, sau cel puţin nu este perfect dacă îi lipseşte suveranitatea. Aşa zisele state semisuverane, state sub protectorat sau state vasale reprezintă figuri imperfecte de stat.[7]
- Legitimitatea teoretică a existenţei autorităţi publice în stat
Suveranitatea înţeleasă ca putere de comandă a statului pune o problemă importantă de a şti dacă ea este legitimă sau nu. Pentru a răspunde acestei întrebări, două teorii principale au fost formulate. Ele nu au fost încercate.
Teoriile teocratice. Potrivit acestei teorii, puterea politică este legitimă pentru că este de provinenţă divină. Concepţiile teocratice se divizează în două forme:
Teoria dreptului divin supranatural. Ia amploare în Franţa în secolele XVI-XVII. Conform acestei teorii, divinitatea care a creat autoritatea politică, considerată ca putere supremă, învesteşte în acelaşi timp cu exerciţiul ei una sau mai multe persoane. Dacă suveranul are dreptul de a comanda supuşilor săi se datorează faptului că voinţa divină desemnează o anumită persoană sau dinastie să exercite acest drept.
Teoria dreptului divin providenţial. După aceste teorii, divinitatea se mărgineşte să creeze ca instituţie puterea politică, fără să încredinţeze însă exerciţiul ei cuiva. Între divinitate şi titularul puterii politice nu se stabileşte o relaţie directă. Cum însă toate evenimentele în lume se desfăşoară în conformitate cu voinţa divină, faptele care duc la investirea unei persoane cu autoritate supremă în stat sunt la fel manifestarea voinţei divine.
Ambele teorii teocratice fac apel la sentimentul religios. Ele nu pot fi acceptate ca o explicaţie ştiinţifică a legitimităţii autorităţii publice.
Teoriile democratice. Conform acestor teorii, puterea de comandă a statului este legitimă numai în măsura în care îşi are originea în voinţa poporului statului dat. Teoriile date au fost influenţate mult de J.J.Rousseau în dreptul pozitiv francez.
Doctrina democratică franceză clasică are ca bază teoria contractului social. Concepţia „contractului social” presupune: indivizii, a căror libertate în stare de natură nu suferă nici de o îngrădire, renunţă la această libertate absolută în favoarea statului pentru a asigura traiul tuturor în societate. Renunţarea indivizilor la libertate se înfăptuieşte prin contract social prin care ei consimt să se supună voinţei generale. Această voinţă generală a naţiunii este titulara suveranităţii, a puterii de comandă a statului. Voinţa generală este suprapusă sumei voinţei indivizilor. Ea exprimă tot ceea ce le este comun.
Teoria suveranităţii naţionale. Dreptul pozitiv francez post revoluţionar a urmat concepţia conform căreia: pentru că statul este o persoană juridică, el nu poate fi conceput fără voinţa. Voinţa aceasta este voinţa generală a naţiunii. Statul este doar expresia juridică a naţiunii. Articolul 3 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 prevede: ”Principiul oricărei suveranităţi rezidă în mod esenţial în naţiune. Nici un corp, nici un individ nu poate exercita vreo autoritate care nu emană expres din aceasta”. În această concepţie:
Suveranitatea este o putere de voinţă care aparţine naţiunii constituite sub formă de stat. Ea este dreptul subiectiv al statului al cărui suport este voinţa generală a naţiunii. Această putere de voinţă este supremă, nu cunoaşte existenţa unei voinţe superioare. Suveranitatea are următoarele caracteristici:
- Suveranitatea este una. Pe un teritoriu determinat se exercită doar o singură autoritate (pentru state unitare);
- Este indivizibilă. Indivizii nu sânt fiecare titularii unei cote-părţi din suveranitatea statului. Suveranitatea aparţine naţiunii ca entitate colectivă. Cetăţenii nu au un drept propriu de vot politic, ci exercită numai în calitate de reprezentanţi. Dreptul dat aparţine naţiunii. Dacă dreptul de vot este o funcţie pe care individul o exercită în numele societăţii, atunci societatea are libertatea de a refuza această funcţie tuturor indivizilor pe care nu-i consideră apţi să o exercite;
- Suveranitatea este inalienabilă. După cum un individ nu poate să transmită altuia voinţa sa aşa şi naţiunea nu poate, printr-un contract social sau pact de supunere, să-şi înstrăineze definitiv şi irevocabil suveranitatea în profitul uneia sau al mai multor persoane;
- Suveranitatea este imprescriptibilă. Un uzurpator, oricât de îndelungat ar exercita suveranitatea, nu devine titularul ei prin uzucapiune.
Teoria suveranităţii populare. Această concepţie consideră că fiecare individ deţine o cotă-parte din suveranitate, proporţională cu numărul total al populaţiei. Suveranitatea se fracţionează între membrii naţiunii şi astfel fiecare individ are un adevărat drept propriu de a participa la sufragiu politic. Dreptul de vot nu poate fi refuzat nici unui cetăţean.[8]
Teoria suveranităţii naţionale se deosebeşte mult de cea a suveranităţii populare. Constituţia Republicii Moldova, în art. 2, alin.1, prevede: ”suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie”. Din punct de vedere al evoluţiei doctrinelor politice, această dispoziţie constituţională apare contradictorie în măsura în care încearcă să combine două concepţii opuse.[9]
Nici teoriile teocratice, nici cele democratice nu sânt în măsură să dovedească ştiinţific că puterea publică are un drept de a comanda indivizilor şi colectivităţilor de pe teritoriul statului său, că ea este legitimă. Puterea publică nu are drept de comandă, dar ordinele ei pot deveni legitime întrucât sânt legale, adică exercitate în limitele şi conform competenţei ce s-a stabilit prin manifestarea liberă a voinţei poporului. [10]
[1] Guceac I. „Curs elementar de drept constituţional” , vol. I , Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, Chişinău 2001, p. 68.
[2] Tămaş S., Dicţionar Politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Casa de cultură şi presă „Şansa”, Bucureşti 1996, p. 204.
[3] Guceac I., op.cit., p. 73.
[4] Drăganu T. „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I , Lumina Lex 2000, p. 204.
[5] Negru B. „Teoria generală a dreptului şi statului”, Secţia Editare a Academiei de Administrare Publică pe lîngă Guvernul Republicii Moldova , 1999, p. 62.
[6] Drăganu T., op.cit., p. 204.
[7] Negru B., op.cit., p. 62.
[8] Drăganu T. „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I , Lumina Lex 2000, p. 209.
[9] Arseni Al. “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. II, Chişinău, 1997, p. 81.
[10] Arseni Al., op.cit., p. 83.