Statul unitar se consideră cea mai răspândită formă a structurii de stat. Statul unitar este o singură formaţiune statală pe teritoriul cuprins de frontierele acestui stat.[1] Pentru un stat unitar sânt caracteristice următoarele principii de bază:
- Constituţia unică şi sistemul de drept unic;
- sistem unic al organelor supreme ale puterii de stat şi administrării;
- cetăţenie unică;
- unitatea sistemului judiciar şi exercitarea justiţiei în baza unor norme unice ale dreptului material şi procesual;
- divizarea teritoriului statului în unităţi administrativ-teritoriale, în care statutul organelor de administrare se determină de normele de drept ale statului;
- subordonarea acestor organe organelor centrale ale puterii de stat şi administrării.
Structura unitară a statului este condiţionată de necesităţile pieţei unice, centralizării puterii etc. În dependenţă de gradul şi formele de control ale puterii centrale asupra organelor administrării locale permit a vorbi despre statele unitare centralizate şi descentralizate. Această deosebire practic nu abordează sfera de elaborare a normelor.
Statele unitare descentralizate. Îi este caracteristică delimitarea constituţională a împuternicirilor între puterea centrală şi unităţile teritoriale de nivel înalt. Astfel, conform Constituţiei Italiei din 1947, regiunea respectivă poate emite norme legislative cu privire la anumite aspecte (poliţia locală, agricultura şi sevicultura, hotarele comunităţii etc.). Normele legislative date trebuie elaborate în cadrul principiilor fundamentale stabilite prin legile statului şi cu condiţia respectării intereselor naţionale şi intereselor altor regiuni. Regiunile, de asemenea, pot fi investite cu dreptul de a emite norme pentru realizarea în viaţă a legilor naţionale. Regiunile, spre deosebire de subiectele federaţiei nu au o sferă exclusivă de administrare. Statul însă poate să transmită regiunilor anumite funcţii administrative. Regiunea, de regulă, exercită funcţiile sale prin intermediul provinciei, comunităţii sau a altor unităţi locale. Regiunile garantează autonomie financiară, dar se interzice a crea impedimente deplasării libere a persoanelor şi obiectelor, procesiunilor şi altor ocupaţii ale cetăţenilor.
Statelor relativ descentralizate le este specific faptul că unităţile teritoriale superioare au în mod special caracter administrativ şi doar unităţile inferioare se autoadministrează.
Astfel, Constituţia Republicii Bulgaria din 1991 a consfinţit: ”Republica Bulgaria este un stat unitar cu autoadministrare locală. În ea se admit unităţi teritoriale-autonome.” Aici comunitatea este unitatea teritorial-administrativă de bază, unde se exercită autoadministrarea locală. Regiunile, ca unităţi de nivel superior, este o unitate administrativ-teritorială pentru desfăşurarea politicii regionale, realizarea administrării de stat în teritoriu şi asigurarea corespunderii intereselor locale şi naţionale.
Statele unitare centralizate. În cadrul acestora nu există autonomie locală. Administrarea pe teren este realizată de către autoritatea publică centrală. De obicei aceste state au un regim politic autoritar pronunţat. Într-o serie de ţări din Africa un rol considerabil în exercitarea puterii în teritoriu revine conducătorilor de trib.[2]
[1] Guceac I. „Curs elementar de drept constituţional” , vol. I , Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, Chişinău 2001, p. 99.
[2]Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. “Dreptul constituţional comparat”, Centrul editorial al USM, Chişinău 2003, p. 61.