Asociaţiile de state sânt forme asemănătoare federaţiilor, însă ele nu dau naştere unui stat nou. Principalele forme ale asociaţiilor de state sânt:
- Confederaţiile de state.
- Uniunile de state (uniunea personală şi uniunea reală).
Principalele forme ale ierarhiior de state sânt:
- Statul vasal.
- Statul protejat.
- Dominioanele britanice.
- Teritoriile sub mandat
- Statele sub tutelă internaţională.
Asociaţiile de state se deosebesc de ierarhiile de state. Suveranitatea statelor-membre ale asociaţiilor de state sânt egale între ele. La ierarhiile de state, unul sau unele dintre statele-membre nu se bucură de plenitudinea suveranităţii.[1]
Confederaţia reprezintă o uniune de state care, păstrându-şi suveranitatea şi calitatea de subiect al dreptului internaţional, îşi unesc eforturile pentru promovarea unor interese comune (economice, politice, militare, financiare, diplomatice etc.). În scopul realizării intereselor comune pe plan intern şi extern, confederaţia îşi instituie un organ al asociaţiei (parlament, congres, adunare confederală, dietă). Din acest organ fac parte reprezentanţii tuturor statelor membre. Caracteristicile de bază ale confederaţiei sânt:
- confederaţia se bazează pe un tratat internaţional (numit pactul confederal) şi nu pe constituţie;
- confederaţia este o uniune de drept internaţional formată pe principii benevole. În cadrul confederaţiei statele-membre păstrându-şi suveranitatea, soluţionează unele probleme comune pentru ele;
- în cadrul confederaţiei se asigură şi se respectă dreptul statelor-membre de a ieşi din cadrul asociaţiei, cu condiţia respectării prevederilor pactului confederal;
- confederaţia reprezintă o asociaţie de state cu un organ de dirijare (parlament, congres, adunare confederală, dietă), constituit din reprezentanţii statelor-membre. Acest organ are competenţă limitată de dispoziţiile pactului confederal. Actele normative ale organului dat devin obligatorii numai după ratificarea lor de către organele competente ale statelor confederate;
- confederaţia nu devine stat, nu obţine personalitate juridică şi nu este subiect de drept internaţional.[2]
Uneori confederaţia devine federaţie sau un stat unitar. Ca exemple de state confederate putem menţiona: SUA între anii 1776-1778,, Elveţia până în anul 1848, Uniunea Germană din anul 1815 până în anul 1867.
Noţiunea de „confederaţie” se utilizează la denumirea statelor elveţian şi canadian, însă aceasta nu modifică natura structurii lor federative. În prezent nu există uniuni confederative, cu excepţia Sinegambiei. Confederaţia Sinegambiei a fost formată între anii 1982-1989, ca urmare a reprimării revoluţiei din Gambia de către trupele senegale. Conducătorul confederaţiei este preşedintele Senegalului, iar vicepreşedintele – preşedintele Gambiei. Competenţa confederaţiei cuprinde probleme de apărare, afacerile externe şi securitatea internă.[3]
Uniunile de state reprezintă forme interstatale constituite prin asocierea a două sau mai multe state, guvernate de acelaşi suveran. Dispărută la etapa actuală, această formă a structurii de stat s-a manifestat în două aspecte: uniune personală şi uniune reală.
Uniune personală. Formă temporară de asociere între două sau mai multe state prin existenţa unui monarh sau şef de stat comun. Ea poate fi ca consecinţă a legilor de succesiune la tron sau a combinaţiilor matrimoniale dinastice, decizii luate de organe naţionale sau internaţionale. Statele uniunii personale îşi păstrează neatinsă atât suveranitatea internă cât şi cea externă. Aceste state nu au nici un alt organ comun. Atât organele legislative, guvernul şi organele judecătoreşti sânt distincte pentru fiecare stat-membru. Fiecare stat are constituţia sa proprie, de aceea puterile şefului de stat pot fi în unul de state mărginite de constituţie, dar absolute în altul. Uniuni personale au fost: Marea Britanie şi Hanovra de la 1714 până la 1837, Marele Ducat de Luxemburg şi Ţările de Jos între anii 1815-1890, etc.[4]
Uniunea reală reprezintă asocierea a două sau mai multe state nu doar prin existenţa şefului de stat comun, dar şi prin crearea unuia sau mai multor organe comune. Uniunea reală se crea printr-un act juridic al statelor ce convin să desfăşoare anumite activităţi în comun, statele membre trebuiau să fie vecine din punct de vedere geografic. Statele componente a uniunii reale se asociază sub sceptrul aceleaşi dinastii, succesiunea la tron fiind reglementată în condiţiile identice pentru toate statele-membre. În cadrul acestei forme de stat, suveranitatea externă a statelor membre se contopeşte. Ea este exercitată de un organ comun, astfel statele membre apar în raporturile de drept internaţional ca un subiect unic. [5] Uniuni reale au fost: Unirea Moldovei şi Munteniei sub denumirea de „principatele Unite” din 1859; Uniunea Islando-Daneză între anii 1918-1944; Uniunea Austro-Ungară între anii 1867-1916 etc.
Statul vasal. Prin „vasalitate” se înţelege situaţia juridică a unui stat care, deşi are structură politică şi un teritoriu propriu, dispune de suveranitate incompletă din cauza anumitor obligaţii faţă de alt stat. Obligaţiile statului vasal, de obicei, sânt două: a da asistenţă militară statului suveran în caz de război şi de a-l sprijini cu anumite atribuţii băneşti. Statul suveran protejează şi ajută statul vasal. Suveranitatea statului vasal este diminuată deoarece ele este lipsit de dreptul de a încheia de unul singur tratate internaţionale militare şi politice. În trecut multe state europene au fost vasale Imperiului otoman: Serbia (1856-1878), Bulgaria (1878-1908), Egiptul (1833-1914) etc. Astăzi vasalitatea aparţine istoriei.
Statul protejat are de asemenea o structură politică şi un teritoriu propriu, dar îşi pierde o parte a prerogativelor suveranităţii în folosul statului protector, astfel devenind dependent faţă de el. Este o formă „modernă” a vasalităţii. Obligaţiile statului protejat diferă mult de cele ale statului vasal. Exemple de state protejate: protectoratul Elveţiei faţă de Lichtenstein, al Franţei faţă de Monaco, protectoratul Germaniei asupra Moraviei şi Bohemiei în timpul celui de-al doilea război mondial.
Dominioanele britanice au fost integrate în „Comunitatea Britanică a Naţiunii” alcătuită din fostele colonii (Canada, Australia, Noua Zelandă, Africa de Sud). Ele au dobândit integral independenţa şi sânt subiecte de drept internaţional. După cel de-al doilea război mondial „Comunitatea Britanică a Naţiunii” a devenit „Comunitatea de naţiuni”. Statele care fac parte din ea sânt membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Teritoriile sub mandat au fost fostele colonii germane şi unele dintre fostele provincii ale Imperiului Otoman, a căror administrare şi-a asumat Liga Naţiunilor. Liga Naţiunilor a dat mandat unora dintre părţile semnatare ale tratatelor de pace să exercite competenţa de a administra aceste teritorii sub controlul Ligii Naţiunilor.
Statele sub tutelă internaţională au luat locul statelor sub mandat internaţional, potrivit Cartei O.N.U.. Carta O.N.U. a desfiinţat sistemul mandatelor internaţionale instituind un sistem nou: cel al tutelei internaţionale.
[1] Arseni Al. “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. II, Chişinău, 1997, p. 93.
[2] Guceac I., op.cit., p. 108.
[3] Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. “Dreptul constituţional comparat”, Centrul editorial al USM, Chişinău 2003, p. 64.
[4] Drăganu T. „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I , Lumina Lex 2000, p. 224.
[5] Arseni Al., “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. II, Chişinău, 1997, p. 98.