Monocraţia (monos - singur, cratos - putere) desemnează forma de guvernământ care constă în personalizarea puterii. Celelalte autorităţi statale (dacă mai există) se transformă în simple elemente decorative ori servicii auxiliare ale puterii personale. Principiile monocraţiei sânt autoritarismul (opus principiului majorităţii), ortodoxia ideologică (opus principiului majorităţii) şi exclusivismul (opus principiului libertăţii). Monocraţia dă naştere totalitarismului, unui monopolism care depăşeşte sfera politicului, cuprinzând toate sferele vieţii sociale.
Istoria şi evoluţia societăţii a cunoscut diverse forme de guvernământ monocratice, care pot fi clasificate în următoarele categorii:
- Monocraţiile clasice de tip istoric: monarhia absolută, tirania, dictatura;
- Monocraţii populare de tipul "cezarismului empiric", a "despotismului popular";
- Dictaturile militare.
Monarhia absolută. Monarhia ca formă de guvernământ a fost în atenţia filozofilor şi istoricilor antichităţii, încă din acea perioadă. Aristotel: "monarhia aste concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane". Monarhia absolută poate degenera în tiranie sau despotism.
Ceea ce caracterizează monarhia absolută este ereditatea, succesiunea tronului devine moştenire, întemeindu-se astfel o dinastie. Monarhia absolută devine obiectul unei succesiuni predeterminate. Monarhii îşi impun voinţa lor în mod autoritar
Tirania (Despotismul) este caracterizată prin arbitrarul exercitării puterii, în cazul despotismului nu contează originea puterii. Dacă la început conducătorul a acţionat pentru întărirea independenţei şi poziţiei statului, ulterior regimul instituit de acesta s-a transformat într-unui autoritar.
Epoca modernă cunoaşte o nouă formă şi anume "despotismul luminat". În aparenţă şeful statului este subordonat interesului poporului, după ce devine preşedinte se proclamă preşedinte pe viaţă, exercitându-şi puterea în interesul său exclusiv. Preluarea brutală a puterii (chiar prin lovituri de stat militare) este caracteristică acestei forme de guvernământ şi după exercitarea ei în interes personal.
Dictatura se caracterizează prin concentrarea puterii asupra unei persoane, în acelaşi timp suspendându-se exercitarea drepturilor şi libertăţilor publice şi argumentându-se necesitatea aceasta în situaţii de urgenţă şi de pericol. Raportat la natura, cauzele, durata, şi consecinţele instituirii acestei forme de guvernare, se evidenţiază următoarele aspecte:
- dictatura este o monocraţie cvasi-perfectă deoarece concentrează puterea în plenitudinea componentelor ei. Aceeaşi persoană exercită toate funcţiile puterii statale;
- chiar dacă necesitatea instituţionalizării ei este determinată de situaţii excepţionale ori extraordinare, ea îşi are sursa în prevederea constituţională sau în alte reglementări legale;
- dictatura presupune suprimarea drepturilor şi libertăţilor publice cetăţeneşti;
- dictatura este limitată în timp. După ce starea de urgenţă şi de pericol a încetat, dictatura trebuie să dispară. Dictatura nu este un scop în sine, ea este rezultatul împrejurărilor.
Monocraţia populară. Ceea ce caracterizează această formă de guvernământ este modul de realizare şi exercitare a puterii, folosindu-se tehnicile caracteristice democraţiei semidirecte (iniţiativa populară, revocarea, referendumul) în falsa ambianţă a adunării şi exaltării maselor populare. Dacă adăugăm dominarea ideologiei agresive şi arogante a unicului partid asupra tuturor organelor şi structurilor statale, acestea devenind astfel simple mijloace de realizare şi legitimare a voinţei celui care personalizează puterea, avem imaginea reală a monocraţiei populare. Trăsăturile acestei forme de guvernământ sunt:
- personalizarea puterii;
- obstinaţia pentru permanentizarea puterii;
- unicitatea organelor guvernamentale;
- suportul popular real sau regizat;
- partidul unic şi totalitarismul ( în toate domeniile vieţii sociale).
Aceste trăsături caracteristice s-au manifestat sub diverse forme, toate acestea influenţate însă de interesele marilor puteri.
Dacă la început conducătorii acestor state erau priviţi ca simboluri pentru lupta lor de eliberare naţională, ulterior, personalizarea puterii şi dictatura partidului unic le-au alterat popularitatea şi suportul maselor.
Dictatura militară este forma de guvernământ care caracterizează ţările în curs de dezvoltare, având zone de manifestare mai ales în Africa, Asia, Orientul Apropiat şi America de Sud. Dictatura militară prezintă atât "trăsăturile tradiţiilor pretoriene cât şi monocraţiilor populare contemporane". Ca şi în cazul monocraţiilor populare, dictaturile militare prezintă unele particularităţi determinate de condiţiile specifice şi tradiţiile din statele unde s-au manifestat. Totodată, ele poartă amprenta activităţilor şi intereselor marilor puteri care în multe cazuri s-au implicat ori sprijinit material (tehnică militară şi ajutor financiar).[1]
Dictatura militară este temporară, efemeră şi acolo unde există tradiţii democratice iar clasa politică este bine organizată, va găsi suportul maselor pentru câştigarea valorilor democratice.
Ea este de lungă durată în ţările slab dezvoltate economic şi unde abia acum au pătruns ideile de libertate şi democraţie, care după câştigarea independenţei ori eliberării coloniale au continuat luptele interne dintre diversele fracţiuni ale populaţiei. Diversele lovituri militare nu au asigurat nici o democratizare a vieţii social-politice, au accentuat criza şi au sporit insecuritatea populaţiei. Părăsirea masivă a teritoriului statului de cetăţeni sau uciderea în masă a acestora, sunt urmarea acestor dictaturi militare. Este cazul Cambodgiei, Etiopiei, Somaliei, Afganistanului, Nicaragua.
[1] Arseni Al., op. cit., p. 242.