În literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor nici prin obiectul lor. Aceste drepturi îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte drepturi prin importanţa economică, socială şi politică pe care o au. Acesta justifică şi interesul teoretic şi practic al reluării în discuţie a naturii juridice a drepturilor fundamentale.
Teoria drepturilor naturale. Fondatorul şcolii dreptului natural este olandezul Hugo Grotius. Conform teoriei sale, drepturile esenţiale ale oamenilor se datorează însăşi faptului naşterii. Deşi etapele evoluţiei acestei teorii, corespunzătoare celor doi mari gânditori ai antichităţii sunt: dreptul natural obiectiv şi dreptul natural subiectiv.
Şcoala dreptului natural dezvoltă două idei fundamentale şi anume:[1]
- condiţia existenţei omului vine de la starea de natură, în care oamenii trăiau în deplină existenţă între ei. Conform unor adepţi ai acestei teorii, omul în starea de natură avea o libertate totală şi era egal cu ceilalţi.
- renunţarea la libertatea absolută şi acceptarea supunerii unei autorităţi.
Teoria lui J.J. Rousseau cuprinsă în celebra lucrare ”Contractul social”. Aceasta încearcă să legitimeze puterea instituită prin contractul dintre oameni şi autorităţi. S-a spus că oamenii îşi înstrăinează toată libertatea lor în folosul monarhului. Tomas Hobbes susţine că libertatea tuturor este cedată în folosul unui om sau al unui consiliu.
Potrivit concepţiei lui Locke, respectarea drepturilor naturale este asigurată şi garantată de buna organizare a puterilor în stat. El susţine că dacă puterea legiuitoare nu respectă drepturile indivizilor, poporul poate să aleagă o altă putere care să respecte angajamentul luat prin contractul social, iar măsura renunţării indivizilor la libertăţile lor naturale depinde de condiţiile şi nevoile lor generale, fiind de preferat o renunţare cât mai mică de la această libertate.
Şcoala dreptului natural a influenţat şi a transmis mesajul său pentru adoptarea mai târziu a Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789
Teoria conform căreia drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. Drepturile şi îndatoririle fundamentale există numai în cadrul unui raport juridic concret, care este raportul de cetăţenie. Drepturile fundamentale nu se deosebesc de drepturile subiective nici prin natura lor, nici prin obiectul acestora.
Unele drepturi cetăţeneşti au acelaşi obiect ca şi drepturile subiective născute în cadrul unor raporturi de drept al muncii, drept civil sau în materia procedurii, respectiv dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, dreptul de proprietate privată, dreptul la apărare[2].
Drepturile fundamentale se vor naşte în cadrul raportului juridic la îndeplinirea termenului sau condiţiei prevăzute de lege, ca excepţie este raportul de cetăţenie ce se naşte ca urmare a dobândirii cetăţeniei la cerere şi prin repatriere. Afectarea de un termen a existenţei unor drepturi fundamentale este determinată de dezvoltarea persoanei, de aptitudinile fizice sau intelectuale ale acesteia.
[1] Cârnaţ Teodor. p.29
[2] T.Drăganu, op.cit. p.73-74.