În timpul care a trecut de la crearea Organizaţie Naţiunilor Unite şi desigur de la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (decembrie 1948), instituţia drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale a cunoscut o dinamică aparte, plină de semnificaţii.
Evoluţia instituţiei s-a exprimat prin excepţia a două mari categorii de reglementări şi anume reglementări interne şi reglementări internaţionale. Pactele, convenţiile, declaraţiile şi alte asemenea acte adoptate pe plan internaţional pun în valoare realitatea în sensul căreia aplicarea convenţiilor relative la drepturile omului trebuie făcută ţinând seama de necesitatea permanentă a amortizării cerinţelor cooperării internaţionale în acest domeniu cu principiul suveranităţii statelor, deoarece procedurile care ar nesocoti acest raport ar duce la un amestec în afacerile lor interne.[1]
Carta Organizaţie Naţiunilor Unite este formularea acestor drepturi şi libertăţi pe calea unor convenţii internaţionale urmând ca realizarea lor să aibă loc prin reglementări de drept intern. Articolele 4 şi 8 (1) din Constituţia Republicii Moldova prevăd:
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile si libertăţile omului se interpretează si se aplica in concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Daca exista neconcordanţe intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte si legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale. Republica Moldova se obliga sa respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite si tratatele la care este parte, sa-si bazeze relaţiile cu alte state pe principiile si normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
[1] Cârnaţ Teodor. op.cit. p.31-32