Drepturile şi libertăţile civile, politice (libertăţile individuale mai ales prima generaţie) au apărut ca măsuri de protecţie a individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei poziţii juridice egale în faţa legii. Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi culturale – drepturile din a doua generaţie – între care s-au inclus îndeosebi dreptul la muncă, dreptul la educaţie, dreptul la asigurare materială de bătrâneţe, boală sau incapacitate de muncă. Dacă drepturile juridice şi politice nu presupuneau, în principiu şi acţiuni concrete din partea statului în afara obţinerii în faţa libertăţii persoanei (erau şi mai sunt numite şi drepturi negative) drepturile sociale, economice şi culturale implică din partea statelor acţiuni, măsuri, garanţii materiale. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să le renumească şi proclame.[1]
În deceniul al VIII-lea al secolului XX s-au impus noi drepturi ale omului, drepturile din a treia generaţie, denumite drepturi de solidaritate, în care sunt incluse dreptul la pace, la dezvoltare, la mediu înconjurător sănătos etc., ce por fi realizate numai prin cooperarea statelor şi nu individual de către fiecare dintre ele.
Se considera totodată că un drept al omului este dreptul la un nivel de viaţă satisfăcător. Noţiunea de nivel de viaţă satisfăcător include, dreptul la alimentaţie, la îmbrăcăminte şi la o locuinţă satisfăcătoare. Sau este teoretizat ca drept al omului dreptul de intimitate (la respentul vieţii personale), subliniindu-se în mod corect că trebuie remarcată amplasarea materiei cuprinsă sub această noţiune cu uneori riscul de a include aici qvasi-totalitatea drepturilor fundamentale ale persoanei umane.
[1] Cârnaţ Teodor. op.cit. p.33-36