La categoria drepturilor şi libetăţilor social-politice se atribuie: libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului, libertatea presei; dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor; secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice; dreptul la informaţie.[1]
Libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului Republicii Moldova de a avea şi de a-şi exprima public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine unui anumit cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă, posibilitatea limitată în exerciţiul ei numai de raţiunile de ordine ca atare de către legiuitor.
Libertatea cuvântului. Ca drept fundamental al cetăţeanului, libertatea cuvântului constă în exprimarea publică, prin viu grai, în limitele stabilite prin lege, a opiniilor şi concepţiilor. Libertatea cuvântului presupune exprimarea opiniilor prin discursuri, luări de cuvânt, strigăte, cânt, etc. Ea se manifestă cu prilejul adunărilor publice, manifestărilor, mitingurilor, reuniuni ale organelor de stat sau obşteşti, reuniuni ştiinţifice, culturale, artistice şi în general, în toate ocaziile în care există auditoriu, un public, apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice”.
Constituţia Republicii Moldova consfinţeşte libertatea (opiniei) exprimării ca un drept fundamental al omului, firesc şi inalienabil dar nu nelimitat. Interdicţiile formulate în preocuparea pentru ordinea publică sau protecţia persoanelor totuşi sunt doar excepţii şi nu ceva ordinar: ele trebuiesc să fie fixate în Lege limitativ. În acelaşi timp, pe parcursul evoluţiei societăţii, numărul interdicţiilor stabilite de legiuitor creşte.
Libertatea presei presupune posibilitatea individului (cetăţeanului) de a-şi exprima în scris opiniile sale. Ca şi libertatea cuvântului, Republicii Moldova să participe la viaţa politică, economică şi Libertatea presei exclude, din principiu, orice control preventiv (cenzură), dar unele restricţii sunt admisibile în legătură cu unele publicaţii, precum cele destinate tineretului, publicaţiile pornografice etc. Libertatea presei implică şi răspunderea pentru conţinutul presei, iar juridiceşte aceasta este exprimată prin delictele de presă, precum insulta, injuria, ultrajul la bunele moravuri, provocarea la crime sau delicte, ofensa adusă autorităţilor, atentatul la viaţa promovată a persoanei etc. Răspunderea revinde autorilor, editorilor, directorilor, redactorilor şefi, potrivit atribuţiilor şi contribuţiei fiecăruia.
Dreptul de asociere este posibilitatea cetăţenilor Republicii Moldova de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, precum şi în sindicate sau alte forme şi tipuri de organizaţii, uniuni, în scopul participării la viaţa politică, economică, socială şi culturală sau de a-şi realiza o serie de interese materiale şi culturale. Dreptul de asociere este una din expresiile pluralismului politic, ca principiu constituţional.
În acest sens, Costituţia Republicii Moldova, prevede, că cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice, care contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi în condiţiile legii, participă la alegeri[2].
Libertatea întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor este dreptul cetăţenilor de a-şi exterioriza public concepţiile şi opiniile lor, adunându-se în locuri publice sau manifestând pe drumurile publice, în limitele prevăzute de lege. Întrunirile, mitingurile şi demonstraţiile au fost şi sunt unele din cele mai des folosite şi eficiente mijloace de participare a cetăţenilor la rezolvarea problemelor celor mai stringente ale vieţii politice şi sociale. Ele sunt mijloace prin care oamenii îşi manifestă opiniile şi ideile lor.
Această libertate este considerată de unii ca o libertate colectivă.
Constituţiile Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice este dreptul cetăţeanului de a-şi comunica prin scris şi prin telefon ideile şi gândurile sale, fără a-i fi cenzurate sau făcute publice, decât în cazurile expres prevăzute de lege. Constituia şi legile garantează acest drept. Statul asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legate de comunicare[3].
Se admite, astfel, că organele de urmărire penală şi organele judecătoreşti trebuie să aibă posibilitatea, ca motivat şi în temeiul legii, să poată lua cunoştinţă de conţinutul unor scrisori, al unor convorbiri telefonice, dacă acest lucru este util cauzei.
Dreptul instanţelor judecătoreşti şi al organelor de urmărire penală de a ridica, citi, da publicaţii corespondenţei şi conţinutului convorbirilor telefonice, precum şi obligaţia funcţionarilor din poştă şi telecomunicaţii de a pune la dispoziţia acestora toate datele, înscrierile şi informaţiile cerute, îşi găsesc reglementarea juridică în Codul de procedură penală. În scopul descoperirii infracţiunilor şi pentru aflarea adevărului material în cauzele penale venite spre judecare în faţa instanţelor, Ministerul poştelor şi Telecomunicaţiilor va pune la dispoziţia organelor procuraturii şi instanţelor judecătoreşti toate valorile şi trimiterile poştale şi de telecomunicaţii, corpuri delicte şi toate actele de care are nevoie, la cererea scrisă a acestora.
Dreptul la informaţie. În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului citim: „Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără a se ţine seama de graniţe, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare”[4].
Cetăţeanul are dreptul de a se putea informa, pentru a putea înţelege fenomenele din jurul său şi pentru a putea participa în cunoştinţă de cauză la viaţa economică, socială şi politică. Dreptul la informaţie este indisolubil legat delibera exprimare a opiniilor şi libera difuzare a informaţiilor. În conţinutul dreptului la informaţie pot fi reţinute: dreptul persoanei de a fi informat promt, clar şi corect cu privire la măsurile luate sau preconizate de către autorităţi; accesul liber al persoanei la sursele de informaţie politică, ştiinţifică şi tehnică, socială, sportivă etc.; posibilitatea persoanei de a-şi alege liber sursa de informaţie; posibilitatea persoanei de a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi televiziune; obligaţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţii materiale şi juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură. Dreptul la informaţie trebuie garantat prin constituţie şi legi, asigurându-se schimbul liber de informaţie şi măsuri de ocrotire a ziariştilor şi editorilor pentru activitatea de creare, recepţionare şi difuzare a informaţiei, pentru acces la sursele de informaţie publice şi particulare
[1] Cârnaţ Teodor. op.cit. p.91-97, ibedem., 97-107
[2] Art. 41, alin. 1 al Constituţiei Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie1994;
[3] Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 (art. 30);
[4] Declaraţia Universală a Dreptului Omului, adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia 217 A(III) din 10 decembrie 1948 (art. 19);