În fiecare stat, atit modalitatea de numire în post a şefului statului, cât şi însăşi denumirea funcţiei acestuia îşi are un specific al său, determinat de evoluţia istorică şi de tradiţiile stabilite în ţara respectivă. Astfel, în SUA, Franţa, Republica Populara Chineză, România, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Italia, el este numit Preşedinte, în Austria, Republica Federală Germania – Preşedinte Federal, în Japonia şeful statului este numit Împărat, în Marea Britanie, Spania, Belgia, Norvegia, Suedia – Rege (Regină), în Catar – Emir, în Samoa de Vest – Conducător, în Monaco şi în Lichtenstain – Principe, în Luxemburg – Marele Duce, în Oman, Malaysia – Sultan etc.
Statutul juridic al şefului statului este determinat în mare parte de prerogativele care îi revin acestuia. Atribuţiile conferite şefului de stat depind în mare parte de modalitatea de desemnare a acestuia. Există doua modalităţi de desemnare a şefului statului: fie că el moşteneşte tronul prin succesiune şi este, deci, monarh, fie că este ales de întreg poporul, în dependenţă de forma de guvernare, şi este, deci, Preşedinte.[1]
Institutul puterii politice de tip monarhic ţine de aşa-numitele forme tradiţionale ale puterii. Legitimitatea formei monarhice a puterii se fundamentează pe dreptul de succesiune la tron. Sub presiunile parlamentarismului burghez şi a tradiţiilor democratice prerogativele monarhilor au fost treptat erodate şi reduse considerabil. în Marea Britanie, de exemplu, monarhul dispune, formal, de puteri politice destul de întinse, pe când în realitate ele poartă un caracter nominal şi de fapt nu sunt aplicate. Deşi este şeful statului, monarhul nu are voie să asiste la şedinţele parlamentului fără permisiunea acestuia. Monarhul britanic subsemnează legile adoptate de Parlament; el are şi drept de veto, care, însă, are un caracter formal şi practic inexistent, deoarece nu a mai fost aplicat din 1707.[2] Monarhul mai este şi comandant suprem al forţelor armate ale Marii Britanii, el desemnează persoanele cu cele mai înalte funcţii de răspundere din armată, conferă titluri militare, înmânează decoraţii.[3]
Un specific aparte îl au şi monarhiile din ţările scandinave (Danemarca, Norvegia, Suedia). Aici funcţia de şef al statului a suferit substanţiale transformări: prerogativele sale de ordin legislativ au trecut la Parlament, iar atribuţiile din sfera executivă – la Guvern. În acelaşi timp, unele din prerogativele şefului statului au început în general să se mai aplice în practică.[4]
În republici, forma democratică de guvernare poate fi prezidenţială, semiprezidenţială sau parlamentară. Fiecare regim politic are, pe lîngă caracteristici comune, şi anumite particularităţi specifice, care reflectă în linii mari statutul juridic al Preşedintelui, al Parlamentului şi al Guvernului.
Cel mai elocvent exemplu al unei republici prezidenţiale îl reprezintă Statele Unite ale Americii. Conform Constituţiei americane,,,puterea executivă va fi exercitată de Preşedintele Statelor Unite ale Americii”.[5] Unii analişti politici apreciază, în baza acestei prevederi constituţionale, că noţiunea de,,putere executivă” şi cea de Preşedinte ar fi chear sinonime.[6] Preşedintele american dispune de puteri vaste: el este şef al statului, şef al executivului, comandant suprem al forţelor armate, şef al diplomaţiei. El încheie tratate, numeşte ambasadori, miniştri, consuli, judecători la Curtea Supremă de Justiţie, acordă mandate de senatori în condiţiile prevăzute de Constituţie, în cazuri excepţionale el poate să convoce ambele camere legislative şi în caz de dezacord între acestea cu privire la data sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o consideră corespunzătoare. Alaturi de aceste funcţii, care au un suport constituţional, Preşedintele şi-a asumat treptat şi alte prerogative: apărător al politicii sociale, coordonator al politicii economice, pivot al sistemului federal
Un exemplu edificator pentru particularităţile funcţiilor şi ale prerogativelor şefului statului în republicile semiprezidenţiale este Republica Franceză. Statutul deosebit al Preşedintelui reese şi din faptul că el este considerat un simbol al statului şi al unităţii naţionale, o instituţie care, de rînd cu Camerele legislative, este investită cu putere supremă.
Constituţia Franţei nu prevede expres că puterea executivă aparţine Preşedintelui, însă ea enumeră prerogativele sale formal-juridice, care pot fi divizate în împuterniciri executate de el personal şi împuterniciri secundate de contrasemnătura primului-ministru, iar în caz de necesitate – şi a miniştrilor responsabili. În realitate, însă, Preşedintele francez deţine puterea executivă şi aceasta se vede clar în modul de desemnare a primului-ministru şi a miniştrilor (Preşedintele îi numeşte, fără a fi necesar concursul sau aprobarea parlamentului)[7]. Preşedintele prezidează şedinţele guvernului şi numai în acest caz şedinţele sunt deliberative. Şeful statului asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea normală a instituţiilor politice; el ese garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor comunitaţii şi a tratatelor. De asemenea, el este şi garantul independenţei autorităţilor judiciare. [8] Preşedintele promulgă legile, în termen de 15 zile. Înaintea expirării acestui termen el poate cere Parlamentului o noua deliberare, care nu poate fi refuzată. Şeful statului poate supune referendumului anumite proiecte de legi, în condiţiile prevăzute de Constituţie; poate dizolva Adunarea Naţională; semnează decrete şi ordonanţele emise de Consiliul de Miniştri; acreditează ambasadori şi primeşte scrisori de acreditare ale ambasadorilor străini; numeşte demnitari în funcţiile civile şi militare; acordă graţierea etc.
Pentru republicile parlamentare este specific un rol relativ redus al şefului statului. Preşedintele, în cadrul unui regim parlamentar, este investit cu o putere executivă limitată, iar atribuţiile sale au un caracter preponderent reprezentativ. Chiar şi în statele în care prin Constituţie împuternicirile Preşedintelui sunt destul de largi şi din punct de vedere juridic, rolul real pe care acesta îl joacă în viaţa politică este destul de modest şi majoritatea prerogativelor sale sunt exercitate în conformitate cu poziţia guvernului.
De exemplu, Preşedintele Italiei, conform Constituţiei, este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională a ţării. Ca în orice stat parlamentar, el promulgă legile adoptate de Parlament, hotărîrile şi decretele cu putere de lege, desemnează persoana în funcţii civile şi militare, acreditează reprezentanţii diplomatici în ţările străine şi reprezentanţii străini în ţară, ratifică, cu acordul Parlamentului, tratate internaţionale, prezidează Consiliul de Miniştri, Consiliul Suprem al Magistraturii, acordă graţiere, înmânează decoraţii etc.[9] Aparent, şeful statului italian dispune de largi împuterniciri, de natură să-şi asigure un rol important printre instituţiile statale. În realitate, însă, actele prezidenţiale intră în vigoare numai după ce sunt contrasemnate de către primul-ministru, iar uneori – de ministrul responsabil. Actele Preşedintelui capătă putere de lege numai în baza unei hotărîri adoptate de Guvern sau de Parlament. Miniştrii nu sunt subordonaţi şefului statului şi nu sunt responsabili în faţa acestuia. De fapt, nu există nici o activitate pe care Preşedintele Italiei ar putea să o desfăşoare fără concursul Parlamentului sau al Guvernului. În practică, această,,colaborare” ia forma unei vădite subordonări a şefului statului, în special în faţa guvernului. [10]
Un rol şi mai puţin important îi revine Preşedintelui Republicii Federale Germania, unde deasemene funcţionează un regim parlamentar. Prerogativele acestuia sunt practic fictive. Şeful statului german, conform prevederilor art. 59 al Legii Fundamentale,,,reprezintă Federatia pe plan international. El încheie tratate cu alte state, în numele Federaţiei. El acreditează şi primeşte reprezentanţii diplomaţiei”. De asemenea, Preşedintele german numeşte şi revocă judecătorii şi funcţionarii federali, dacă nu există o dispoziţie legală contrară; exercită, în numele Federaţiei, dreptul de graţiere; sau deleghează aceste prerogative altor autorităţi, în baza art. 60 al Legii Fundamentale. Însă,,,pentru a fi valabile, ordonanţele şi decretele Preşedintelui Republicii Federale trebuie să fie contrasemnate de Cancelarul Federal sau de ministrul federal competent”.[11]
Din cele expuse anterior reiese clar că atribuţiile cu care este investit şeful statului diferă considerabil de la un sistem constituţional la altul. Totuşi, putem evidenţia sintetic câteva trăsături comune, care se regăsesc în majoritatea cazurilor. Acestea sunt: garantarea unităţii şi a integrităţii statului; reprezentarea statului şi a naţiunii, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional; semnarea legilor şi a altor acte în vederea publicării; adoptarea actelor prezidenţiale; ratificarea tratatelor; prezidarea şedinţelor unor instituţii de stat; numirea în funcţii superioare şi acordarea de titluri şi ranguri speciale; acreditarea reprezentanţilor diplomatici în alte state şi primirea scrisorilor de acreditare; acordarea graţierii. Această listă nu este exhaustivă; conţinutul ei se completează în funcţie de fiecare sistem constituţional aparte.
[1] Solomon Costantin, Instituţionalizarea şi evolutia sistemului politic democratic în Republica Moldova (Aspecte istorico-politologice), Centrul Editorial al USM, 2002, p. 125
[2] Борис Страшун, Конституционное право зарубежных стран, Москва, 1997, с. 127
[3] Platon Fruntaşu, Sistemele politice liberal-democratice, Centrul Editorial al USM, 2000, p. 173
[4] Platon Fruntaşu, Sisteme politice liberal-democratice, Centrul Editorial al USM, 2000, p. 177
[5] Constituţia Statelor Unite ale Americii, art. 2, paragraful 1
[6] J. W. Pettason, Understanding the Constituţion, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1982, p. 78
[7] Constituţia Republicii Franceze, art. 8
[8] Constituţie Republicii Franceze, art. 64
[9] Constituţia Republicii Italiene, art. 87
[10] Platon Fruntaşu, Sistemele politice liberal-democratice, Centrul Editorial al USM, 2000, p. 181
[11] Legea Fundamentală a Republicii Federale Germania, art. 58