Principiile fundamentale ale justiţiei au importanţă din următoarele considerente:
- în lipsa textului de lege expres sau apropiat după care se conduce instanţa în rezolvarea cauzelor judiciare, aceasta recurge la analogia dreptului, la aplicarea principiilor fundamentale;
- principiile fundamentale definesc însăşi justiţia, caracterizându-i cele mai importante însuşiri;
- sunt prevăzute în Constituţia Republicii Moldova, în Legea privind organizarea judecătorească şi în alte legi speciale, formând un sistem de principii interdependente şi condiţionate reciproc.
În domeniul justiţiei principiile se grupează în: organizaţionale şi funcţionale.
Principiile organizaţionale prevăd modul de înfiinţare a instanţelor de judecată, iar cele funcţionale – procedura de înfăptuire a justiţiei. Avem următoarele principii: principiul legliytor, înfăptuirea justiţiei numai de către accesul liber la justiţie prezumţia nevenovăţiei; caracterul public al dezbaterilor judiciare; principiul contradictorialităţii; motivarea tuturor acţiunilor întreprinse de instanţele judecătoreşti; dreptul la apărare; independenţa judecătorilor.
În societăţile moderne justiţia este o funcţie fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esenţiale ale puterii suverane.
În dreptul vechi justiţia era mult timp considerată o afacere particulară. Justiţia modernă este rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice.
Rezolvarea neînţelegerilor dintre particulari nu poate fi privită într-o societate civilizată ca o afacere a persoanelor în cauză. Înfăptuirea justiţiei excede interesele private, ea constituind şi o îndatorire a organelor judiciare. De aceea, legislaţiile moderne atribuie funcţia jurisdicţională unor organe statale specializate.
Potrivit art. 115 alin. (1) din Constituţie, “justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii”. Textul constituţional se regăseşte în Legea privind organizarea judecătorească. Astfel, articolele 1 şi 5 din actul normativ menţionat anunţă regula plenitudinii de competenţă a instanţelor judecătoreşti şi interzic categoric înfiinţarea de instanţe extraordinare.
Privitor la judecarea cauzelor penale, principiul examinat este detaliat în art. 7 din CPP al Republicii Moldova, care prevede că “nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decât în faza sentinţei definitive pronunţate în condiţiile legii de instanţa de judecată”.
Textele menţionate au semnificaţia recunoaşterii deplinei competenţe a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea cauzelor civile, administrative, penale, precum şi în celelalte litigii pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă. În consecinţă, pentru ca un organ de stat să aibă căderea de a rezolva un litigiu concret, este necesar un text expres care să-i atribuie o atare competenţă[1].
[1] D.Roman. Organele de ocrotire a normelor de drept. – Chişinău, 1999, p. 41.