Drept

1.Noţiunea şi caracteristica generală a cauzelor care înlătură caracterul contravenţional al faptei

Orice faptă concretă, săvârșită de către o persoană, are caracter contraven­ţional atunci când conţine trăsăturile esenţiale stipulate în Codul contraven­ţional şi întruneşte condiţiile pentru a fi încadrată în dispoziţiile acestuia. Lipsa oricărei dintre aceste trăsături esenţiale exclude existenţa caracterului contravenţional al faptei şi, în consecinţă; exclude şi răspunderea contraven­ţională în acel caz concret.

Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sânt acele împre­jurări, stări ori situaţii a căror existenţă în timpul săvârșirii faptei fac ca rea­lizarea eficientă a vreuneia dintre trăsăturile esenţiale să devină imposibilă. Amintim că aceste trăsături sânt:

1. gradul de pericol social al faptei;
2. săvârșirea cu vinovăţie a acesteia;
3. calificarea făcută de lege ca fiind contravenţie;
4. po­sibilitatea aplicării pedepsei contravenţionale.

În toate cazurile de întrunire a acestor trăsături suntem în prezenţa unei con­travenţii, care atrage după sine răspunderea contravenţională.

Fac excepţie de la regula generală cauzele determinate expres de lege. Codul contravenţional al RM prevede următoarele cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională:

1. starea de iresponsabilitate;
2. legitima apărare;
3. starea de extremă necesitate;
4. constrângerea fizică şi/sau psihică;
5. riscul întemeiat;
6. cazul fortuit.

2.Starea de iresponsabilitate

Prima cauză, prevăzută de legislaţia contravenţională, care înlătură ca­racterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională este ires­ponsabilitatea, care presupune că persoana a comis o contravenţie aflându-se în imposibilitatea de a conştientiza sau a dirija acţiunile sale din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări temporare a activităţii psihice, a alienării mintale sau a unei alte stări psihice patologice (art. 20 CC RM).

Astfel, iresponsabilitate înseamnă incapacitatea persoanei de a-şi da seama de sensul şi de urmările faptelor sale sau de a-şi dirija în mod normal voinţa în timpul săvârșirii acţiunii sau inacţiunii ilicite din anumite motive.

Iresponsabilitatea este o cauză de scutire de răspunderea contravenţională în­temeiată pe lipsa vinovăţiei din partea persoanei care a săvârșit contravenţia. Această stare de incapacitate poate fi constatată numai pe cale medicală de către medicii specialişti în domeniu.

Iresponsabilitatea tre­buie deosebită de starea de afect (care este o circumstanţă atenuantă), la care poate ajunge şi o persoană sănătoasă sub aspect psihic.

Iresponsabilitatea, ca şi celelalte cauze care înlătură caracterul contraven­ţional al faptei, trebuie să îndeplinească anumite condiţii cumulative. Ele sânt următoarele:

1. în primul rând, este necesar să exis­te o stare de incapacitate psihică a persoanei, adică aceasta să fie în stare de inconştienţă;
2. în al doilea rând, este obligatoriu ca starea de incapacitate să existe în momentul săvârșirii faptei;
3. în al treilea rând, se cere ca fapta săvârșită să fie dintre cele prevăzute drept contravenţie.

Starea de responsabilitate este necesară atât în momentul comiterii contravenţi­ei, cât şi în momentul aplicării sancţiunii contravenţionale.

Alin. 2, art. 20 CC RM prevede că: „nu este pasibilă de răspundere contravenţională persoana care a săvârșit o faptă în stare de responsabilitate, dar care, până la pronunţarea hotărârii de sancţionare, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, lipsită fiind de posibilitatea conştientizării sau dirijării acţiunilor sale.

 3.Legitima apărare

Conform art. 21 CC RM în stare de legitimă apărare este persoana care săvârșește o faptă pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui interes public.

Astfel, prin stare de legitimă apărare legiuitorul descrie fapta, prevăzută de legisla­ţie drept contravenţie, dar care este săvârșită pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui interes public.

Legitima apărare reprezintă o acţiune pe care o realizează o persoană, săvârșind o contravenţie, pentru a înlătura efectele unui atac care periclitează (pune în pericol) valorile soci­ale ocrotite de lege. Fapta săvârșită în condiţiile enunţate de lege nu este prejudiciabilă deoarece ea este o acţiune social-utilă.

Deci, pentru ca legitima apărare să consti­tuie o cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei şi a răspunde­rii contravenţionale, ea trebuie să întrunească anumite condiţii, şi anume:

1. existenţa atacului direct, imediat, material şi real;
2. prejudiciul să fie adus atentatorului;
3. să nu fie depăşite limitele legitimei apărări.

După cum vedem PRIMA CONDIŢIE se referă la atac.

Atacul este o agresiune, o comportare violentă a omului îndreptată îm­potriva unei valori sociale ocrotite de lege. Apărarea se consideră legitimă dacă atacul este direct, imediat, material şi real. Ea trebuie întreprinsă nemij­locit pentru respingerea atacului. Apărarea nu este considerată legitimă dacă riposta (acţiune hotărâtă prin care se respinge un atac) persoanei agresate a fost întreprinsă după consumarea atacului.

Prin atac direct se înţeleg acţiunile îndreptate nemijlocit asupra valorilor ocrotite de legea contravenţională. Atacul nu este direct în cazul în care există circumstanţe care împiedică apariţia unui pericol real pentru valorile sociale ale subiectului asupra căruia este îndreptat atacul.

Atacul este imediat în cazul în care acesta s-a dezlănţuit şi se află în curs de desfăşurare. Acesta se consumă odată cu încetarea agresiunii. Dacă atacul nu a fost declanşat, dar cuvintele, gesturile, demonstrarea diverselor unelte etc. indică obiectiv că atacul va începe, fapta cade sub incidenţa prevederilor legitimei apărări.

Atacul este considerat material dacă, pentru a-1 realiza, se foloseşte forţa fizică, diverse instrumente etc., care sânt în măsură să producă o modificare în substanţa fizică a valorilor sociale protejate de lege. Un atac verbal sau scris (insulta (ofensa, jignirea), şantajul, denunţarea calomnioasă etc.) nu este considerat atac material.

Atacul este real dacă există obiectiv, şi nu doar presupus de persoană. El se va consuma în momentul în care a luat sfârșit, iar pericolul pentru valorile protejate de lege nu mai există.

In ceea ce priveşte A DOUA CONDIŢIE a legitimei apărări, este logic că prin fapta îndreptată contra unui atac poate fi admisă cauzarea de prejudicii numai celui ce atacă şi nicidecum altor persoane aflate în preajmă.

A TREIA şi ultima condiţie a legitimei apărări este nedepăşirea limitelor legitimei apărări. Se consideră depăşire a limitelor legitimei apărări necorespunderea vădită a apărării cu caracterul şi pericolul atacului. Pentru ca apărarea împotriva unui atac să fie considerată legitimă şi nedepăşită, trebuie să existe proporţionalitate între fapta săvârșită pentru apărare şi atacul care a provocat nevoia de apărare. Proporţionalitatea nu înseamnă similitudine sau identitate de fapte, dar nu le exclude. Evident, nu se poate vorbi despre nişte limite concrete, deoarece fiecare caz de legitimă apărare are particularităţile sale, care ţin atât de calităţile persoanei, cât şi de alte împrejurări în care s-a săvârșit fapta.

4.Starea de extremă necesitate

Art. 22 CC RM stipulează că în stare de extremă necesitate se află persoana care săvârșește acţiuni pentru a salva viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa, precum şi viaţa, integritatea corporală ori sănătatea unei alte persoane, un bun preţios al său ori al unei alte persoane, sau interesele publice de la un pericol grav iminent, care nu poate fi înlăturat altfel.

Pentru ca starea de extremă necesitate să înlăture caracterul contraven­ţional al faptei, este necesară întrunirea unor condiţii cumulative şi anume:

1. existenţa unui pericol ameninţător, real, evident şi inevitabil (nu o simplă impresie sau bănuială);
2. pericolul nu poate fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea unei fapte ilicite (contravenţie);
3. prejudiciul cauzat trebuie să fie mai mic decât cel evitat;

Din titlul art. 22 din CC al RM reiese că nu este vorba despre o simplă stare de necesitate, ci despre o stare de extremă necesitate. Aceasta per­mite a se lua măsuri extreme, adică măsuri cauzatoare de prejudiciu, dacă în împrejurările date pericolul nu putea fi înlăturat altfel. Această condiţie este dificil de evaluat, deoarece diferiţi indivizi gândesc diferit şi atunci când unul consideră că nu există altă ieşire din situaţie, altul poate găsi mai multe variante de înlăturare a pericolului. Deci, această condiţie trebuie raportată la împreju­rările concrete în care a apărut pericolul şi la starea psihologică a persoanei care a efectuat acţiunea de salvare.

Nu pare a fi mai simplă nici evaluarea prejudiciului produs, care trebuie să fie mai mic decât cel evitat, iar persoana ce acţionează în stare de extremă ne­cesitate trebuie să fie ferm convinsă de acest lucru.

Astfel, nu se află în stare de extremă necesitate persoana care şi-a dat sea­ma, în momentul cînd a săvîrşit fapta, că prin aceasta cauzează urmări evident mai grave decât cele care s-ar fi produs prin neînlăturarea pericolului.

5.Constrîngerea fizică şi/sau psihică

Constrângerea fizică şi / sau psihică (morală) constituie cauza de înlăturare a răspunderii atunci când fapta se săvârșește sub imperiul acestei constrângeri.

Constrângerea fizică înlătură caracterul ilicit al faptei dacă autorul nu a putut (nu avea posibilitate) rezista constrângerii. Pentru a fi vorba de constrângere fizică, este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:

1. constrângerea fizică la care este supusă persoana să fie de aşa natură încât ultima să nu-i poată rezista;
2. fapta săvârşită sub constrângere să fie prevăzută şi sancţionată drept contravenţie de legea contravenţională;
3. constrângerea fizică exercitată de o altă persoană să fie de natură a parali­za libertatea de voinţă şi acţiune a făptuitorului.

Constrângerea psihică este o constrângere morală şi reprezintă o circumstanţă care împiedică o per­soană să-şi dirijeze liber voinţa, să facă sau să nu facă ceva, fapt ce exclude existenţa uneia dintre trăsăturile vinovăţiei, şi anume voinţa. Pentru exis­tenţa constrângerii psihice trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:

1. asupra psihicului făptuitorului să se exercite o acţiune de constrângere de către o altă persoană printr-o ameninţare gravă cu un pericol;
2. pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât săvârșind contravenţia;
3. sub imperiul constrângerii morale persoana să săvârșească o contravenţie.

Astfel constrângerea psihică (morală) înlătură caracterul contraven­ţional al faptei şi răspunderea contravenţională dacă persoana este ameninţată cu un pericol grav care nu putea fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea contravenţiei.

Nu se consideră a fi săvârşită sub constrângere acţiunea care a fost săvârșită sub influenţa unei constrângeri fizice sau psihice (morale), dacă făptuitorul era în stare să opună rezistenţă ori să se sustragă constrângerii exercitate asupra sa.

6.Riscul întemeiat

Riscul, deseori, este util în toate domeniile de dezvoltare a societăţii. Pro­gresul tehnico-ştiinţific este imposibil fără implementarea de noi tehnologii, fără realizarea de experimente în diferite domenii ale activităţii umane – ştiin­ţă, tehnică, medicină, farmacologie, sfera de producere, sfera de combatere a infracţionalităţii şi contravenţionalităţii etc. Pornind de la aceste circum­stanţe, în legea contravenţională este introdusă o cauză care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională – riscul întemeiat.

Art. 24 CC RM prevede faptul că nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de CC RM, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri socialmente utile. Se consideră întemeiat riscul fără de care scopul socialmente util nu a putut fi atins, iar persoana care a riscat a luat măsuri de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite de lege. Nu poate fi considerat întemeiat riscul îmbinat cu bună ştiinţă cu pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.

Cuvântul risc înseamnă posibilitatea de a ajunge într-o stare de primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă. Deci, riscul înseam­nă o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe dăunătoare. Evaluarea gradului de risc exprimă probabilitatea acestuia de a se produce, precum şi impactul pe care îl poate avea asupra relaţiilor sociale. Dar în calitate de cauză care înlătură caracterul contravenţional al faptei comise legiuitorul admite doar riscul întemeiat (sau „riscul profesional”, după părerea unor autori).

Astfel, potrivit art. 24 CC RM, ris­cul se va considera întemeiat numai în cazul în care:

1. scopul socialmente util nu putea fi atins fără acţiunile (inacţiunile) înso­ţite de risc;
2. persoana care a riscat a luat (a epuizat) toate măsurile de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite de legea contravenţională.

Din cele menţionate concluzionăm că va înlătura ca­racterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională pentru dauna cauzată intereselor şi valorilor ocrotite, numai acea acţiune (inacţiune) al cărei autor nu a avut la dispoziţie nici o altă cale de a atinge scopul social util.

În acelaşi timp, din conţinutul art. 24 CC RM reiese şi limitele riscului întemeiat. Astfel, riscul nu se consideră întemeiat dacă:

1. era cu bună ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru viaţa persoanei;
2. conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic;
3. conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru social;
4. scopul social util putea fi atins prin alte mijloace şi acţiuni care nu presu­puneau risc în genere sau presupuneau un risc mai mic decât cel admis;
5. persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele şi valorile ocrotite de lege;
6. persoana a riscat pentru a atinge scopurile personale şi nici de cum nu socialmente utile.

7.Cazul fortuit

Cazul fortuit este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecinţe fără ca vreunei persoane să i se poată imputa vinovăţia.

Cazul fortuit este acea cauză de excludere a caracterului contravenţional al faptei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute în legea contravenţională, al cărei rezultat este consecinţa unei forţe care nu putea fi anticipată.

Din prevederile legislaţiei rezultă că, pentru prezenţa cazului fortuit, trebu­ie să existe următoarele condiţii:

1. rezultatul faptei să fie consecinţa unei împrejurări imprevizibile;
2. împrejurarea imprevizibilă să fi intrat în conjuncţie cu fapta a cărei con­secinţă a determinat-o;
3. fapta care a produs rezultatul socialmente periculos, din cauza intervenirii împrejurării fortuite, să fie o faptă stipulată în legea contravenţională.

În virtutea imposibilităţii făptuitorului de a prevedea apariţia împrejurării fortuite care a produs rezultatul socialmente periculos, cazul fortuit exclude ca­racterul contravenţional al faptei, deoarece lipseşte vinovăţia.

În literatura de specialitate şi legislaţia contravenţională al altor state sânt prevăzute şi alte cauze care înlătură caracterul contravenţional (şi cel infrac­ţional) al faptei, cum ar fi: eroarea de fapt, infirmitatea, beţia involuntară completă.

În CP RM cazul fortuit este definit astfel: „Fapta se consideră săvârșită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă